Hai la rai, suflete, hai!

In seara de vineri, 29 mai, artistul Tudor Gheorghe a concertat la sala Oscar Peterson din Montréal, in cadrul unui turneu canadian organizat de Acasa Media, din Toronto, sub genericul “Spirit of Romania”. Actorul-menestrel a cantat, a povestit, a glumit, a ridicat in picioare o sala de 450 de suflete, a semnat autografe. Iar la sfarsit, ne-a acordat interviul care urmeaza.

PR: Ce mai e pe la Craiova?
TG: Cald, vreme frumoasa, lume isteata, ca sa zic asa.

PR: Obosit dupa spectacol?
TG: Totdeauna dupa spectacol oboseala nu apare imediat, ci ceva mai tarziu. Acuma am un sentiment de implinire totala si de bucurie pentru ca am vazut niste oameni care chiar au inteles ce am vrut sa fac.

PR: Cum ati gasit publicul din seara aceasta?
TG: Publicul e la fel intotdeauna, e vorba de artist.

PR: Dar starea de spirit este aceeasi pentru artist cand concerteaza acasa sau cand concerteaza in afara tarii?
TG: Eu nu fac nicio deosebire, pentru mine publicul e public.

PR: Cum simtiti dumneavoastra intelesurile cuvantului «menestrel» la inceput de secol XXl?
TG: Termenul asta de menestrel nu se va denatura nicicand, va ramane totdeauna, pentru ca e purtator de frumusete in soarta si in viata omului… e rau de tot.

PR: Purtator de frumu­sete, dar si de pu­-tere..
TG: Da, e nevoie si de putere.

PR: Cum receptati aceasta putere pe care o aveti asupra sufletului publicului?
TG: Cum sa spun… e o senzatie de satisfactie pentru faptul ca nu muncesti in zadar, ca ceea ce ti-ai propus sa faci trece barie­rele si intra in sufletul omului. {sta e un lucru pentru care orice artist e fericit.

Gheorghe Tudor, leu si oltean

PR: Asadar, prenumele Tudor…
TG: Numele Tudor si prenumele Gheorghe. La mine e invers, numele meu de familie e Tudor si numele de botez, Gheorghe.

PR: Nascut in luna august?
TG: 1 august, 1945.

PR: Leu. Si oltean, pe deasupra.
TG: Le am pe toate…

PR: Ce credeti ca v-a dat puterea de a transmite frumosul?
TG: Dumnezeu, numai de la el a venit… mama.

PR: Si munca?
TG: Mama si munca.

PR: Cand a inceput munca?
TG: La 1 august 1945…

PR: Atunci a inceput meseria de a trai, dar cand a inceput lucrul cu vocea si cu chitara?
TG: Dupa ce am terminat Institutul de Teatru, am venit la Craiova si, nevazandu-ma aia capabil sa fiu actor… Terminasem sef de promotie si erau obligati sa ma primeasca. Dar asa era, eram prea crud, prea tanar.

PR: Cel mai tanar actor?
TG: Da, am terminat la 20 de ani, la 21 de ani neimpliniti eram deja actor si luam primul salariu.

PR: Cum a fost primul rol?
TG: Primul rol a fost asa, ca de-aia m-am apucat sa cant. Jucam “taranul tanar”, intr-o piesa a lui Victor Eftimiu, Insira-te, margarite. Era o figuratie practic, dupa aia am mai facut o figuratie, si dupa aia inca o figuratie. Si mi-am zis “ba, tata, eu ce fac aici, am terminat Institutul sa fiu figurant?” Si, ca sa vada ei ca am talent, am facut un spectacol de poezie. Insa, neavand fi­­­zicul lui Septimiu Sever si nici glasul lui Vraca (aveam 60 de kg la un metru optzeci si trei si un glascior mic), m-am apucat de munca si am facut ceea ce urma sa devina marca mea, sa aduc poezia la forma ei primara. Poezie, cantec – asta face Tudor Gheorghe.

PR: Cantecul a pornit de la poezie?
TG: Intotdeauna! Fiecare om sensibil, cand citeste o poezie, are capacitatea de a auzi in interiorul ei mu­-zica. Unii au capacitatea de a exterioriza, altii nu. Eu am aceasta capacitate, una la mana; doi la mana, cred, ca sa fie mai simplu, ca sunt un foarte bun amplificator al muzicii interioare a fiecarei poezii pe care o invat si o cant. N-am cantat niciodata lucruri nesemnificative, nu m-a interesat, de ce sa fac asta?

PR: Mi-am pus uneori intrebarea… nu cunosc sa fi ales vreodata un text de Nichita Stanescu.
TG: Aaa, nu cunosti!

PR: Am lipsuri.
TG: Nu-i nimic, nimeni nu e perfect.

PR: Nichita avea o definitie extraordinara. El spunea ca “muzica e un raspuns caruia nu i s-a pus nicio intrebare”.
TG: Eu am fost foarte bun prieten cu Nichita si-mi zicea: “Batrane, sunt trist ca pe mine nu ma canti”; si atunci i-am spus: “Nichita, mangaie-te cu gandul ca nici pe Eminescu nu-l cant”. Asa ca mi-a scris vreo doua poeme, pe care nu le-a publicat – le pastrez la mine acasa. Poate ca o data si o data o sa le dau publi­citatii. Sunt foarte frumoase – cum scria Nichita, cum se risipea peste tot.

PR: Revenind la concertul din Canada. Dupa spectacolul de asta seara, va urma unul la Toronto, si apoi altul la Ottawa?
TG: Nu stiu programul.

Episodul Montréal 2004, Piata Romaniei

PR: Iar eu nu mai stiu in ce context ati facut o delimitare intre romanii din Canada – America si cei din Europa, un soi de paralela, vorbeati de diferentele dintre ei…
TG: Sunt enorme. Una la mana, cel din Europa, cand ii da taica-sau telefon sau mai­- ca-sa: “vino si adu medicamente, ca-i e rau lui taica-tau”, omul se suie imediat in avion sau vine cu masina din Germania si-n cateva ore e acasa. Cand primeste cineva de aici, din Canada, cateva randuri cu: “vezi ca nu se simte taica-tau bine!”, incep doua milioane de intre­bari – cat costa drumul dus-intors, cat pot sa ma invoiesc, cate zile fac… Aici e dife­renta, distanta.

PR: Distanta si oceanul – altfel, nu…
TG: Altfel, oamenii sunt oameni peste tot, cu necazuri si bucurii.

PR: In 2004, ati fost invitat la Montréal, la inaugurarea Pietei Romaniei.
TG: M-am simtit ingrozitor atunci.

PR: Trebuia sa sustineti un concert si nu l-ati mai sustinut.
TG: Trebuia sa cant, dar a fost primit presedintele tarii din vremea aceea de o maniera ingrozitoare, cu urlete, cu injuraturi, cu tipete. E o chestie de propaganda imbecila pe care am trait-o de mai multe ori in viata asta. {stia nu au inteles, cum sa spun… politica Romaniei nu se face la Montréal, se face in Romania, ca acolo se intampla ce se intampla. Si eu am fost intr-un fel jignit – cum sa spun, ba, io n-am fost membru de partid, intelegi? Dar ma invitase seful statului sa vin cu ocazia inaugurarii, a dezvelirii unui bust al lui Eminescu. Fie vorba, nici nu-mi placea cum arata statuia… poate gresesc si n-am inteles eu subtilitatea. Si atunci m-am gandit: dar daca ma fluiera si ma huiduie si pe mine astia, neintelegand ce fac? Asa ca am zis “la reve­dere!” si am plecat.

PR: Deci asta a fost episodul “Montréal 2004”.
TG: Da, am fost putin socat de felul in care niste romani s-au manifestat gratuit si fara sens, neputand sa faca nimic. Faci un lucru de genul asta cand stii ca faci ceva, dar sa faci asa numai ca sa… de ce-l faci?

PR: Asa, ca la final, ce iubeste Tudor Gheorghe cel mai mult in viata?
TG: Tot!

PR: Si ce uraste cel mai mult?
TG: Tot!