Interzicerea credintei

Pe langa preotii ortodocsi, ale caror drame le-am descris anterior, au fost multi clerici si ierarhi din religia catolica de o conduita exemplara, care au suferit si au murit in inchisorile politice din RPR. Unul dintre acestia a fost episcopul ro­ma­no-catolic Anton Durcovici, nascut la 17 mai 1888, in localitatea Altenburg, din Austria. A urmat Seminarul Teologic din Bucuresti, dupa care a facut cursuri de specializare la Roma, unde si-a luat li­cen­ta si doctoratul. Sfintit ca preot la 24 septembrie 1910, a activat la Bucuresti in ca­litate de preot, vicar general si rector al Seminarului si Academiei Teologice, dupa care, a fost ales episcop de Iasi, la 30 octombrie 1947.

Dupa acea data, presiunile Securi­ta­tii s-au simtit din ce in ce mai violente, mai ales asupra catolicismului. In urma faptului ca a intrat in vizorul institutiei represive, i s-a intocmit dosarul de urma­rire informativa numarul 84.569. Pe langa informatorii ce roiau in jurul sau, pluto­nierii de Securitate Nicolae Balanescu si Spiridon Ciurariu, l-au supravegheat in permanenta. In timpul vizitei canonice intreprinse de episcop in Oltenia, a fost urmarit de ofiterii de Securitate, Eugen Vistig si Mircea Malin. Din lipsa unor probe certe, notele informative contineau elemente de mare ambiguitate, de genul: Tendinta episcopului Durcovici este aceea de adancire a sentimentului religios dus pana la fanatism si absurd, in sanul cre­dinciosilor catolici, pe care ii indeamna la actiuni de instigare si nesupunere fata de regimul de democratie populara.

Satele catolice erau considerate fo­care ale sentimentelor anticomuniste si antidemocratice, cauzate de indemnurile propagate de episcop, in cadrul vizitelor canonice. Prin aceasta era catalogat unul dintre cei mai periculosi dusmani ai clasei muncitoare. La 26 iunie 1949, Securitatea l-a arestat, in localitatea Popesti-Leordeni, de langa Bucuresti. In zilele urmatoare au fost arestati si episcopii romano-catolici, Alexandru Pacha, J. Schefler si Vladimir Ghika, despre care am mai vorbit. Ne­avand probe certe si suficiente, trebuiau nascocite. Astfel, Centrala Securitatii din Bucuresti cerea Directiei Regionale Iasi noi date compromitatoare: inaintati in termen de 48 de ore declaratii neretractabile contra numitului Anton Durcovici, din ca­re sa se constate cat mai clar activitatea antidemocratica si antisovietica a sus-numitului. Materialul sa fie obtinut de la preotii arestati, in cadrul complotului ca­tolic. Dupa indelungi anchete, in care a trebuit sa suporte cumplite metode, epis­copul Durcovici a fost trimis la in­chi­soa­rea Jilava, dupa care, la 10 septembrie 1951, a ajuns la tenebrosul penitenciar Sighet. Regimul de exterminare i-a scurtat zilele, astfel ca in noaptea de 10/11 de­cem­brie 1951 inima sa a incetat sa mai bata, cauzele mortii fiind puse sub semnul intrebarii. Decesul a fost inregistrat abia in 1964, dupa 13 ani. Actul constatator al mortii a fost distrus. Trupul a fost aruncar intr-o goapa nestiuta pana in prezent. In dosarul sau figura drept complice si episcopul Marcu Glaser, care a suferit enorm fara sa aiba vreo vina.

Un alt episcop romano-catolic, mort in inchisorile comuniste, a fost Johann Scheffler, nascut la 29 octombrie 1887, in localitatea Kalmandi, din judetul Satu Mare. Studiile teologice le-a facut la Se­minarul din Satu Mare si la facultatile de profil teologic din Roma si Paris, obti­nand titlul de doctor in Teologie si Drept Canonic. In anul 1910 a fost sfintit preot, dupa care a revenit in tara, activand ca profesor si director la Seminarul din Satu Mare si la Facultatea de Teologie din lo­calitate. La 27 martie 1942 a fost numit episcop, unde a ramas in functie timp de sase ani deoarece, in 1948, episcopia Satu Mare a fost desfiintata, printr-un decret ce impunea inju­matatirea manastirilor si reducerea drastica a episcopiilor. In absenta unei dispo­zitii oficiale din partea Vaticanului, episcopul Scheffler si-a continuat activitatea, ignorand decizia noilor autoritati ale re­gimului comunist. Ca ur­ma­re a acestei atitudini ostile, Securitatea l-a luat in vizor, acuzandu-l de actiuni iredentiste, puse in slujba spionajului maghiar, do­sarul sau de urmarire, avand numarul 136.664.

Prima masura a episcopului a fost aceea ca le-a interzis preotilor din subordine sa faca politica si sa se inscrie in Uniunea Populara Maghiara, o forma po­litizata a clericilor catolici. Drept urmare, la 23 mai 1950, la ora 8.30 dimineata, a fost arestat si dus la Ministerul Cultelor din Bucuresti, pentru interogatoriu. Dato­rita lipsei de acuzatii certe, pentru a fi condamnat, i-a fost fixat pentru inceput domiciliul obligatoriu la manastirea Baia de Cris. A urmat a doua arestare la 9 martie 1952, pentru activitate de spionaj. Pe timpul anchetelor a fost intemnitat la Jilava, unde a cunoscut cele mai teribile metode de tortura. La 10 decembrie 1952 a survenit decesul episcopului, inainte de a se incepe procesul, in care urma sa fie judecat de Tribunalul Militar Oradea.

Din randurile ierarhilor catolici care s-au sacrificat pentru pastrarea credintei, a facut parte si arhiepiscopul romano-cato­lic Alexandru Cisar, nascut la 21 octom­brie 1880, la Bucuresti. Dupa ce a absol­vit cursurile Seminarului Teologic din Bu­curesti si ale Colegiului Catolic din Ro­ma, a fost sfintit preot, la 6 iunie 1903, in capitala Italiei. Revenit in tara, a activat ca vicar parohial la Bucuresti si Craiova. La 22 aprilie 1920 a fost numit episcop la Iasi, unde a activat cinci ani, dupa care a fost recompensat cu inalta cinstire de a fi arhiepiscop la Bucuresti, incepand cu 12 decembrie 1924. In perioada interbelica s-a remarcat in calitate de senator in Parla­mentul Romaniei, incercand sa faca o le­gatura trainica intre religii si Sfantul Scaun. In urma presiunilor crescande ale noilor autoritati comuniste a fost nevoit sa demisioneze din toate functiile, la 18 septembrie 1948. In mai 1950, Stanciu Simi­on, ministrul Cultelor, i-a comunicat ar­hiepiscopului Cisar decizia guvernului Groza, prin care s-a hotarat sa i se fixeze domiciliul obligatoriu la manastirea franciscana din Orastie. A fost urmarit in continuare de Securitate, deoarece reprezenta un pericol iminent pentru dictatura proletara din Romania.

Vazand ca noua putere comunista incearca sa politizeze biserica, arhiepiscopul Cisar a condamnat manevrele ate­iste, propagate la Congresul de la Gheor­ghieni al preotilor democrati, precum si de catre Actiunea Catolica, acel organism controversat care nu se potrivea normelor bisericii catolice. Domiciliul obligatoriu a expirat la 16 septembrie 1953, cand Pre­zidiul Marii Adunari Nationale al RPR a revocat decretul de izolare al clericului si a hotarat reintrarea sa in toate drepturile anterioare. Aceste masuri au venit ca urmare a faptului ca Hannah Rabinsohn, alias Ana Pauker, Samuel Burah Tesco­vici, alias Teoharie Georgescu si Vasile Luca, adica celebra Troica inveninata, ca­re a infierat credinta crestina, au fost dati afara din conducerea partidului ca devi­a­tionisti, sfarsind intr-un anonimat total sau la Aiud, cum a fost cazul lui Vasile Luca.

In Bucuresti, la bisericile Sf. Iosif si Baratia, credinciosii veneau in numar ma­re sa asculte minunatele predici, rostite de arhiepiscopul Cisar. In mod surprinzator, prelatul s-a imbolnavit progresiv, situatia devenind critica. Trece printr-o dubla pne­umonie, ajungand la o faza avansata de congestie pulmonara, fata de care medicamentele timpului nu aveau efect. Joi, 7 ianuarie 1954, inima sa incetat sa mai bata. Toti cei apropiati au ramas consternati asupra maladiei galopante, punandu-si intrebarea fireasca daca a fost boala sau asasinat politic. Ciudata a fost interventia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, facuta la 25 mai 1954, in cadrul sedintei Biroului Po­litic al CC al PMR, la care au luat parte si liderii Securitatii: A murit Cisar. Cauzele mortii pot fi diferite. Parerea mea este ca nu intamplator a murit subit, dupa festival. Nu o sa cercetam noi acuma cine l-a omorat…

In infernul concentrationar a avut de suferit cumplit si cardinalul greco-catolic, Iuliu Hossu, nascut la 30 ianuarie 1885, in localitatea Milas, de langa Bistrita Nasa­ud, tatal sau fiind tot preot. Dupa absol­virea studiilor liceale la Targu Mures si Blaj, in anul 1904 si-a inceput desa­varsi­rea studiilor teologice atat in tara, cat si la Roma. In anul 1910 a devenit doctor in filosofie si teologie, dupa care a fost sfin­tit preot. Intors in tara, a activat la Lugoj ca vicar si secretar de episcopie. In anul 1914, a plecat pe front in calitate de preot militar in Armata Imperiala. La 3 martie 1917 a fost numit episcop in localitatea Gherla, dupa decesul episcopului Vasile Hossu, tatal sau.

Cu ocazia Marii Uniri, in ziua de 1 decembrie 1918, a dat citire Declaratiei de la Alba Iulia, in fata celor 100.000 de participanti, dupa care a inmanat Regelui Fer­dinand, Actul Unirii. In anul 1924, rese­dinta episcopala s-a mutat la Cluj. In calitatea sa de senator in Parlamentul Ro­ma­niei Mari, a aparat integritatea si suveranitatea tarii, impotriva revizionismului vremii. La 1 octombrie 1948 i-a excomunicat pe cei 36 de preoti greco-catolici, care au participat la adunarea de la Cluj, unde s-a hotarat ruperea greco-catolicilor romani de biserica ortodoxa romana, la ordinul lui Stalin si a cozilor lui de topor. Pentru aceste delicte a fost arestat la 28 octombrie 1948. In timpul anchetelor, pa­triarhul rosu, Iustinian Marina, i-a propus scaunul de mitropolit ortodox al Mol­do­vei, in schimbul renuntarii la credinta greco-catolica. In aceeasi noapte au fost arestati episcopii greco-catolici Traian Frentiu, Alexandru Rusu, Ioan Balan, Ioan Suciu si Vasile Aftenie.

Refuzand “generoasa” oferta de a trece la ortodoxism politizat, episcopul Hossu a fost transferat la penitenciarul Sighet, in anul 1950. Dupa cinci ani de teroare, a fost eliberat intr-o stare grava, urmand sa aiba domiciliul obligatoriu la manastirile ortodoxe de la Curtea de Arges, Cioro­garla si Caldarusani. Decesul a survenit la 27 mai 1970, la Spitalul Colentina din Bucuresti, dupa o lunga si grea suferinta. Pe patul de moarte, ultimele sale cuvinte au fost: Lupta mea s-a sfarsit, a voastra continua. La 5 martie 1973, Papa l-a ridicat la rang de Cardinal post-mortem. Car­dinalul Marty afirma la Paris, in octombrie 1973, ca Eminenta Sa Iuliu Hossu a re­pre­­zentat forta spiritului care i-a dat pu­te­rea sa nu se supuna niciodata, sa ra­ma­na in picioare, chiar in momentele cand era legat cu lanturi. Datorita credintei tenace, a permis Bisericii Sale sa nu moara, cu toate ca din 1948 a devenit o Biserica a Tacerii.

Referitor la acel moment critic, me­ri­ta a fi precizat ca, incepand din luna mai 1948, patriarhul Marina a luat masuri se­vere pentru desfiintarea bisericii greco-catolice, a confiscat toate bunurile acelui cult crestin si le-a impus credinciosilor sa revina la ortodoxie. Astfel, spunea patriarhul rosu, se inlatura spartura provocata de dusmani acum 250 de ani. Este vorba de perioada 1698-1701, cand biserica greco-catolica a trecut la biserica romano-catolica, luand denumirea de Biserica Unita cu Roma.

Erau anii cand comunismul se implica adanc, impunand reguli precise in viata duhovniceasca, selectand preoti si ierarhi dispusi sa adere la cauza, opozantii ur­mand sa fie masacrati in lagarele de mun­ca fortata si in inchisorile de exterminare.