Cine s-ar fi gandit, inainte de ’89, ca vom ajunge in Romania sa schimbam meseriile ca pe ciorapi? Mai cu seama dupa ’95, cand situatia a inceput sa se imputa rau de tot, iar pentru a supravietui trebuia sa inveti sa faci cat mai multe. De asta s-au inmultit in asa masura “baietii buni la toate”, capabili sa treaca pe nesimtite de la reparatii auto la medicina, de la ospatarie la arhitectura si de la activitati caritabile la jafuri armate. Tot din pricina asta, diletantismul pare azi sa fie singura virtute in Romania.

Asa am ajuns si eu taximetrist pentru o noapte, asa au ajuns si personajele mele, baieti buni de altfel, sa faca ceea ce veti vedea ca fac. Intamplarile pe care le veti citi in continuare sunt 100% adevarate. Iar orasul poate fi oricare oras mare din tara: Cluj, Brasov, Craiova, Timisoara, Constanta, Braila, Iasi, Galati, Oradea… peste tot romanii sunt din ce in ce mai buimaciti sa vada ca langa ei, pe strada, se petrec fapte pe care pana mai ieri le vedeau doar in filmele americane. Am ales totusi Galatiul, pentru ca aici este intr-adevar kilometrul 0 al Europei si dubla granita cu Ucraina si Moldova.

Urmand firul sinuos care ne-a innodat destinele postdecembriste, m-am pomenit intr-o seara la volanul unui taxi al firmei Deltacar din Galati. E de prisos sa mai amintesc aici cum am ajuns taximetrist. De altfel, nu stiam exact nici daca, nici cat aveam sa practic aceasta meserie. Tot ce stiam era ca am masina pe mana pentru 12 ore si ca, in timpul asta, e indicat sa iau cat mai multi clienti.

Imigrantii
Colegul din tura de zi ma lasase pe prelungirea Brailei, langa Restaurantul Mignon. Aveam in fata cateva masini de la Deltacar, Samatax si As, iar in spate vreo cativa particulari. Se inserase de ceva timp si nu puteam sta doar in masini, asa ca mai ieseam putin sa ne dezmortim si sa schimbam doua vorbe. Nea Tica de pe 38 CAR le povestea colegilor mai tineri aventurile amoroase din tinerete. Mai in dreapta, doi particulari isi strigau vehement si contradictoriu parerile despre Guvernul Boc.

Aproape pe neobservate, un microbuz galben parcheaza peste drum de noi. Un individ inalt, trecut de 35 de ani, coboara de langa sofer si vine pusca spre mine: “Sefu’, cat iei pana la vama, la Giurgiulesti?”. Intrebarea ma izbeste frontal. Pe de o parte, ma gandesc sa nu ratez asa un chilipir – o cursa lunga, pe de alta parte… de unde naiba sa stiu in prima noapte de taximetrie cat se ia pana la vama?! Incerc sa trag de timp: “Depinde de marfa.” Se apropie de urechea mea si imi sopteste conspirativ: “Sunt un grup care a vrut sa treaca in Ungaria, dar n-au putut si vor sa se intoarca. Iti ies mai multe transporturi, ca am vreo cinspe oameni in microbuz. Zi tu cat vrei. Sa-ti iasa si tie, si mie. Da-i in ma-sa, ca cei mai multi sunt cioroi din Bangladesh. Le luam banii si ii dam pe mana moldovenilor…”

Imi batea inima in calcai si cuvintele mi se aglomerasera la iesire. Baigui doua vorbe fara niciun sens. Pe urma trag aer in piept, tusesc de doua ori si ii fac semn necunoscutului sa incerce la nea Tica. Soferul de la microbuz claxoneaza scurt de trei ori. Interlocutorul meu se intoarce brusc, traverseaza in fuga strada inapoi si urca in masina. Microbuzul dispare subit, asa cum aparuse.

Pistolarii “Trebuia sa ne fi spus noua! Cum sa pierzi asa o pleasca”, imi repeta enervant unul dintre particulari, unul gras cu mustata si cu aer de “stie tot – poate tot”. ”Lasa, dom’le, ca a facut bine. Cine stie in ce rahat nimerea?! Baiatu’ e si nou pe masina…” , imi ia apararea nea Tica. De cand le-am povestit intamplarea, le-am dat subiect de discutie; fac ce fac si tot despre asta vorbesc.

Deodata, toti soferii de la Deltacar se aduna langa masina cu 46 CAR. Sunt anuntati prin statie ca un coleg a fost inselat de niste tigani care au fugit in club, la Casa Sindicatelor. Dupa ce schimba cateva vorbe, trei dintre ei se urca in masini, demareaza grabit si se indreapta intr-acolo. Nu mai apuc sa intreb pe nimeni ce si cum, caci alti trei tipi se urca in masina mea. Au in jur de 30 de ani. Hotarat lucru: asta-i norocul incepatorului!

Urc la volan si cel de langa mine imi da comanda. Vrea sa-i duc la Hotel Galati. Pornesc si, in scurt timp, am din nou un soc. Mai puternic decat primul. Tipul de langa mine, care abia acum bag de seama ca are pronuntate trasaturi mongoloide, scoate de sub geaca de piele un ditamai pistolul, il inspecteaza si se intoarce catre tovarasii lui: “Eu zic sa-l lovim in seara asta. Sa nu mai asteptam.” Ma proptesc in volan si respir adanc. Nu pot sa nu remarc insa ca vorbeste romana mai bine decat ceilalti doi din spate. Acestia au un puternic accent moldo-rusesc.” Trebuie sa asteptam raspunsul lui Igor”, rosteste lat si apasat unul dintre ei. Al treilea isi examineaza, la randul sau, “ganul” si aproba scurt: “Asteptam, ce treaba avem!” La semafor, am timp sa-mi reglez respiratia si plec primul, cu gan­dul sa ajung mai repede la Hotel Galati si sa scap de ei. Nu am insa noroc. La hotel se urca un al patrulea ins. “O fi Igor!”, gandesc, vazandu-i parul spalacit si moaca de rusnac. Tatarul imi spune ca vor sa mearga la Sexi Club pe Traian. Odata ajunsi, constat ca rabdarea mi-a fost rasplatita. Imi plateste cursa aproape dublu si nu mai asteapta rest. “Halal gangsteri… Sa ma mai cautati”, glumesc. In gand, desigur. Pornesc pe Traian inspre Piata Centrala si trag in statia de taxiuri. Alaturi de alte cinci-sase masini.

Traseistele
Dupa vreun sfert de ceas parcheaza langa mine 46 CAR. Curios sa aflu ce s-a intamplat cu teparii, ies din masina si ma indrept spre el. Soferul este ciufulit si cam speriat: “Cand au inceput sa iasa ciorile din bar, nu se mai terminau, frate. Cred ca erau vreo treizeci. Cu sabii, cu bate… Am fugit toti ca potarnichile, care incotro.” As fi vrut sa aflu mai multe, dar 46 CAR primeste o comanda prin statie si trebuie sa plece.

Ma intorc la masina mea, dar n-apuc sa intru ca un tip la vreo 40 de ani urca langa mine. Este ceea ce s-ar putea numi “un tip bine” – curatel , cu parul pe spate, atent barbierit, cu mustata deasa si ingrijita. Poarta o geaca de piele cu guler imblanit. Vrea sa-l duc la Hotel Dunarea. In doua minute sunt acolo, dar el imi face semn sa-l astept si coboara. Dupa ce face cativa pasi spre hotel, ii ies in fata doua pustoaice. Una poarta niste colanti roz si o geaca stralucitoare argintie, cealalta are o salopeta fosforescenta, mulata pe corp. Ambele sunt vopsite la par si machiate strident. Aha, m-am prins ce invarte tipul. Cei trei schimba cateva cuvinte, apoi roscata intra inapoi in hotel si cealalta vine spre mine impreuna cu pestele. Se urca amandoi in masina si el imi face semn s-o pornesc pe Brailei in sus. La Papadie, opresc si fata pleaca la lucru. “Incotro?”, prind glas. “La Coca-Cola!”.

Exact de asta ma temeam. Sediul fabricii de Coca-Cola este pe centura orasului. Vom lua acum la milimetru centura, ca sa-si faca el incasarile. Asa s-a si intamplat. N-am mai numarat de cate ori a oprit pe centura. Tipul avea destule protejate. Tot ce am putut observa era ca cele doua pe care le intalnisem la Dunarea erau de categoria “lux” fata de amaratele de pe centura. Exista, evident, o ordine in toate. Si, mai ales, se gasesc personaje care sa faca ordine in folosul propriu, atunci cand ea lipseste. Unul dintre ele era tipul de langa mine, fata de care am reusit pana la urma sa imi ascund dispretul si cu care am inchegat chiar o conver­satie.

Am aflat ca nu sunt singurele locuri unde are fete. Mai avea si in port si in destule alte parti. Ca nu este singur in afacere, ci sunt mai multi asociati. Ca el raspunde de productia interna si ceilalti au fete pe la turci, italieni, in Bosnia, Kosovo si prin alte puncte geostrategice ale continentului. Ca nu-i este frica de politie (prietenii stiu de ce). Am mai aflat ca fetele de pe centura incaseaza 50 RON pe un numar normal si 30 pe unul oral. La proba scrisa s-a renuntat, intrucat ramaneau fara forta de munca. L-am intrebat de ce raspunde unui necunoscut cu atat de multe detalii; a ras si mi-a spus ca asta face parte din strategia de promo­vare a serviciilor oferite de firma. L-am lasat la Parcul CFR. Mi-a platit, mi-a lasat si spaga, pentru ca i-am fost simpatic si ne-am despartit “prieteni”.

Happy end?
Venind spre centru pe Domneasca, ma gan­deam cate s-or fi petrecand in orasul meu, fara ca eu sa banuiesc macar. Am luat chiar si un client. A fost singurul client normal din singura mea noapte de taximetrie. Dimineata, am ajuns acasa mort de oboseala si cu un singur gand: sa nu mai aud de taxiuri.