Acesta este titlul unei carti uimitoare prin eruditie si prin capacitatea autorilor de a da unui subiect arid, in aparenta rezervat unui cerc restrans de specialisti, interesul unei teme generale de istoria culturii romane dinaintea epocii moderne.
Cartea, aparuta de curand la editura Elikon din Cluj-Napoca, este semnata de Mihail Mihalcu si Mihaela D. Leonida.
Mihail Mihalcu (1922-2008), autor al unui mare numar de studii publicate in reviste romanesti si straine si, printre altele, al cartilor Valori medievale romanesti (1984) si Fata nevazuta a formei si culorii (1996) este un distins cercetator care si-a consacrat intreaga viata studierii vechilor tehnici si tehnologii romanesti, legate mai ales de domeniul culturii, iar Mihaela D. Leonida, fiica sa, coautoare a multora dintre studiile inserate in volum, este profesoara universitara in Statele Unite, discipol si, totodata, continuatoare a operei tatalui ei.
Materia ampla a volumului de fata este organizata in doua parti.
In prima parte, subiectele abordate alcatuiesc un fundal de istoria ideilor si a mentalitatilor romanesti din sfera ortodoxiei, servind la plasarea corecta a analizelor precise, amanuntite, cu un character riguros tehnic si stiintific din partea a doua.
Autorii au sentimentul, pe deplin justificat, ca fac un act de restituire istorica. Icoanele romanesti au fost studiate pana acum mai ales sub raport estetic si, eventual, sub semnul traditiilor iconografice ortodoxe. Dar s-a neglijat faptul ca ele sunt obiecte complexe, ca “fata vazuta” a icoanei este indatorata “fetei ei nevazute” , care consta in tehnicile de lucru, in procedurile de preparare a culorilor, a pigmentilor, a cernelurilor, in utilizarea materialelor de origine vegetala sau a celor adezive etc. – toate acestea abordate in partea a doua a cartii.
Ignorarea acestei “fete nevazute” este imputabila formatiei cercetatorilor, de regula umanista (istorica, teologica, filologica) si mult mai putin stiintifica.
Aceasta limita de competenta se afla la originea “ideii paguboase” ca documentele vechi romanesti care vorbesc despre tehnicile si tehnologiile artistice sunt definitiv ininteligibile si nu mai pot fi studiate astazi. Or autorii de fata tocmai asta fac, decripteaza “tainele iconarilor” si, prin aceasta, repun in circulatie informatii si date esentiale pentru cunoasterea unui sector – pana la ei, cvasiignorat – al culturii si civilizatiei romanesti.
Sursele informatiilor lor sunt erminiile (de la grecescul ermineia – interpretare, “culegeri de recomandari iconografice si tehnice folosite in cultura religioasa a Rasaritului ortodox European”), notatiile care apar pe unele manuscrise, relatarile orale ale unor pictori batrani (rareori fixate in scris), “determinarile fizico-chimice si mecanice efectuate direct pe unele piese”.
Deosebit de interesante sunt descrierile erminiilor realizate in secolelele al XVII-lea si al XVIII-lea, analiza relatiei biserica – icoana – iconar.