Participarea romaneasca la Festivalul International de Teatru Idis de la Montréal (17-25 iunie 2009, Centrul Segal) a constat, in principal, din doua reprezentatii ale Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti, dintr-o proiectie a unui film documentar semnat de Radu Gabrea si dintr-o seara de muzica traditionala din “Moldova, Romania si Ungaria”, oferita de formatia condusa de Sergiu Popa.
La Festival s-a consumat a doua mea intalnire cu Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti. Cred ca nu e total lipsit de interes sa o amintesc si pe prima, din anul 1987. Am aflat cu surprindere ca sediul teatrului a ramas acelasi, el fiind totodata adus la o stare de functionalitate absolut satisfacatoare.
In 1987, locuiam in gazda la un contabil pensionar, intr-o casa lipita de cladirea liceului Matei Basarab. Am descoperit sediul teatrului in cursul unei plimbari de duminica pe strazile din jur, o modificare a traseului meu zilnic intre locuinta si statia de metrou din Piata Unirii, cu trecere pe langa biserica Sfanta Vineri. In acea vreme, intreaga vecinatate parea intrata intr-un proces ireversibil de degradare. Unele case pareau abandonate. In acelasi timp, in zilele “lucratoare”, pe strazi incepusera sa apara camioane si echipe de muncitori. Cred ca am fost ultimul martor al acestui proces care s-a prins ca o buna parte din cartier era sortita demolarii. N-am avut de ales. Biserica Sfanta Vineri a fost demolata in iunie 1987. La Teatrul Evreiesc am vazut, in acel an, o unica piesa, “Cum se cuceresc femeile”, de Woody Allen, interpretata in limba idis, dar tradusa la casti. A fost o experienta culturala cu iz de clandestinitate, similara cu mersul la Biblioteca Franceza de pe bulevardul Dacia.
La Montréal, prima reprezentatie a teatrului din Bucuresti a avut loc marti, 23 iunie, cu piesa “Casatorie cu divort”, dramatizare dupa povestirile lui Sholem Aleichem (scriitor umorist important, n. 1859, Ukraina – m. 1916, New York), in regia lui Dan Tudor. Reprezentatia a urmat receptiei oferite de organizatori in onoarea acestei trupe de teatru, cu participarea sefilor diplomatiei Romaniei pe Canada si Québec, Ambasadoarea si Consulul.
Si la receptie, si in deschiderea spectacolului de teatru, au vorbit, in afara unor reprezentanti ai organizatorilor Festivalului, directorul trupei bucurestene, Harry Eliad, si Ambasadoarea. De fiecare data, dar mai ales a doua oara, cand conta mai mult, pentru ca publicul era mai numeros, Ambasadoarea a avut un discurs cultural musculos, intr-o engleza care ar fi putut face sa paleasca de invidie pe multi alti diplomati de-ai nostri. Conditii erau, pentru ca un fapt istoric de genul “cel dintai teatru evreiesc profesionist din lume a fost infiintat, in 1876, la Iasi”, urmat inevitabil de intrebarea “de ce tocmai la Iasi”, este pica-para-malaiata in gura oricarui diplomat care-si respecta indatorirea de a-si pune tara intr-o lumina buna.
Eu eram pe-acolo cu aparatul foto al redactiei, dar nu reuseam sa ma descurc cu butoanele. Aveam un aer neajutorat, iar Cristina, in compania careia venisem, parea singura. Asa am ajuns si eu sa leg cateva vorbe cu directorul Eliad, cu actorul Boris Petroff, cu regizorul Dan Tudor. Oameni minunati. De la unii dintre ei am aflat ca sunt multi neevrei in trupa teatrului si ca pe vorbitorii buni de idis ii numeri pe degetele de la o mana. Multi actori isi invata rolurile in limba idis asa cum ar face-o daca ele ar fi in greaca veche.
Din cauza vorbei lungi a Cristinei, am intrat cu intarziere in sala de teatru si n-am mai prins locuri bune. De unde am stat, traducerea in franceza si engleza a textului, proiectata deasupra scenei, se vedea cu greu. Din acest motiv, atentia mi-a fost captata de miscarea actorilor si de muzica. Si coregrafia (Pastorel Ionescu), si muzica (Vlad Cretu / Dan Tudor) aveau un aer antrenant, modern, la inaltul nivel al celor mai bune teatre din Romania. Din cand in cand, Cristina, care era situata fata de mine in directia buna, imi soptea un mic rezumat al faptelor, in care impacheta exact amanuntele pe care le pricepusem. In directia opusa Cristinei, aveam o vecina care se aplecase ca trestia peste mine, cu speranta declarata de a prinde ceva din traducere. Treptat, am ajuns sa impart cu ea scaunul. La finalul reprezentatiei, mi-a spus: “Thanks a lot! You’ve been a good sport!”
Miercuri, 24 iunie, a urmat piesa “Mirele Efros”, de Jacob Gordin (n. 1853, Ukraina – m. 1909, New York), in regia lui Kincses Elemér. Subiectul: batalia pe puterea in casa dintre soacra (Mirele Efros / Leonie Waldman Eliad) si nora (Sheyndele / Geni Brenda). O batalie ancestrala, dar mereu actuala. Regia, clasica, a facilitat focalizarea atentiei spectatorilor pe generosul subiect. Geni Brenda s-a dovedit extrem de credibila in rolul de “bitch”. Publicul feminin, preponderent varstnic, era de partea soacrei. As spune ca si autorul piesei era. Cristina, inca nu.
Tot miercuri am vazut si filmul documentar “Mostenirea lui Goldfaden. De la Iasi la New York”, de Radu Gabrea, a carui premiera a avut loc in 2004. Este povestea lui Avram Goldfaden (n. 1840, Ukraina – m. 1908, New York), intemeietorul, la Iasi, al acelui “cel dintai teatru evreiesc profesionist din lume”. In film, meritele lui Goldfaden sunt subliniate de profesionisti din lumea teatrului si a muzicii din Romania, Israel si Statele Unite. Finalul filmului vorbeste despre epoca de aur a teatrului idis din America (aprox. 1890 – 1940), despre decaderea lui postbelica si despre posibila lui disparitie, pe fondul declinului limbii idis. Cu umor, este adusa in discutie filiatia teatru idis – Hollywood (eu as fi zis teatru idis – Broadway).
O cercetatoare americana prezenta in film a aparut si in fata scenei, pentru un dialog cu spectatorii. S-a vorbit, printre altele, despre numarul evreilor ramasi in Romania, astazi. Estimarile existente pe Internet variaza intre 6 si 20 de mii.
Idisul, limba evreilor din Europa Centrala si de Est (evreii askenazi), este o limba germanica scrisa in alfabetul ebraic, aparuta in Evul Mediu. Inaintea celui de-al II-lea Razboi Mondial, avea 11-13 milioane de vorbitori, in timp ce astazi mai are doar 2-3 milioane (estimari din Wikipedia). Motivele declinului sunt Holocaustul, asimilarea evreilor si optiunea miscarii sioniste pentru limba ebraica.