Ministerul Sanatatii din Québec a anuntat ca va acorda prime anuale de 3.000 de dolari pentru tinerele infirmiere si, pentru cele auxiliare, de doar 2.000 de dolari, in speranta de a le oferi astfel o motivatie in plus pentru a ramane pe posturi. In acelasi scop s-a introdus, tot acum, si prima de 8.000 de dolari pentru infirmierele care accepta sa-si amane momentul pensionarii.
Masurile fusesera de multa vreme promise de guvernul liberal al provinciei, iar acum sunt introduse doar temporar, pentru 3 ani, dupa care se va face o reevaluare a situatiei. Evaluari s-au tot facut, dar lucrurile nu par sa se schimbe in bine. Nu numai penuria de infirmiere este o problema, dar si cea de medici, care continua sa plece din Québec si chiar din Canada.
Un raport publicat zilele trecute de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) arata ca, in ultima decada studiata (1997-2006), salariile medicilor au crescut in Canada cu 0.4%. In aceeasi perioada, in Marea Britanie retributiile lor s-au marit cu 6% in cazul medicilor generalisti si cu aproape 4% in cazul specialistilor – este, de altfel, cea mai mare crestere inregistrata intre toate cele 30 de tari din OCDE analizate.
Acelasi raport a semnalat, in marea majoritate a tarilor, un numar prea mic de medici generalisti fata de numarul specialistilor. In Canada, situatia este inca destul de echilibrata, desi exista si aici tendinta tot mai multor studenti de a opta pentru varianta specializarii.
Motive de ingrijorare sunt destule, dar, pentru a incheia intr-o nota vesela, sa notam aici mai bine controversele pe care tocmai le-a starnit introducerea noului cod vestimentar pentru angajatii CHUM. Dupa indelungi dezbateri cu sindicatele, s-au acceptat bluzele cu bretele, dar cu conditia ca acestea din urma sa acopere umerii (“bretele lasagna” – cum le-au numit, furiosi, sindicalistii, si nu “bretele spaghetti” – cum sunt, in general, bretelele).
Si sandalele au devenit… “scandale”. Pana la urma, au fost admise (numai pentru cei care nu lucreaza direct cu publicul), dar de slapi nici nu poate fi vorba. Cat despre blugi, bermude sau – piei, Satana! – pantaloni scurti, nici pomeneala.
Cireasa de pe tortul negocierilor au constituit-o insa tatuajele. Se accepta numai cele “discrete si fara trimitere la ura, rasism si violenta”. Sa vedem acum de cati experti va fi nevoie pentru a analiza varietatea de “efigii” pe care angajatii le poarta la vedere.