In prima mea zi de lucru la Savannah, am urmat instructajul obligatoriu pentru noii angajati. Intr-o sala din cladirea de la intrarea principala, un instructor hispano, gras, pe nume Rigo, ne-a vorbit, ne-a pus scurte filme despre companie si despre diferitele norme de respectat, ne-a ajutat sa completam formulare. Ne-a supus, totodata, unui tir neintrerupt de glume, cu intentia de a ne face sa ne simtim bine. Ii tachina pe cei care pareau obositi. Majoritatea celor prezenti venisera din alte state. Din Alabama, din North Carolina, din New Mexico, sau din Ohio. Venisera in week- end, gonind pe “highways” cu masinile lor burdusite de bagaje, si isi luasera camere, pentru prima saptamana, la moteluri tip “extended stay”. Rigo ne-a povestit cum a decurs venirea lui aici, din California, in urma cu aproape trei ani. Spre deosebire de noi, el nu reusise sa ajunga la timp, adica luni dimineata, la ora sapte. Condusese ca disperatul toata noaptea, dar tot nu reusise sa fie la intrarea principala a companiei mai devreme de ora doua a dupa amiezii. Vazandu-l la lucru, acum, cei prezenti au inteles ca abaterea nu-i fusese fatala.
Ne-a invitat sa spunem fiecare, pe rand, de unde venim si unde am mai lucrat. Eram singurul venit din afara Statelor Unite, asa ca oamenii m-au privit cu o atentie speciala cand am vorbit. Au clatinat capetele cu intelegere cand au aflat ca vin de la Montréal, pentru ca au avut o explicatie pentru curiosul accent al englezei mele. Rigo m-a intrebat cate mile facusem pe drum, iar apoi, perspicace, m-a intrebat cat face asta in kilometri. Ceilalti cursanti au inceput sa-si converteasca distantele parcurse din mile in kilometri, amuzandu-se la aflarea rezultatelor.
Unul dintre formulare era un joc. Pe o unica pagina, existau vreo 20 de casute, fiecare continand o scurta propozitie, gen: “Imi plac animalele de casa”, “Am crescut intr-o familie cu 4 sau mai multi copii”, etc. Fiecare a primit un formular, fiecare urma sa-i invite pe toti ceilalti sa-si puna initialele intr-o singura casuta a formularului lui, una nemarcata de altcineva inainte. Castiga primul care ii aducea lui Rigo formularul, cu toate casutele ocupate.
Am schimbat formularele cu o blonda tanara si zdravana, ea a marcat intr-al meu casuta cu “Am crescut intr-o localitate mica”, eu am bifat intr-al ei “Cunosc bine o limba straina”. Rigo s-a apropiat de mine, eu am ales “Am o diploma universitara”, iar el, “Cunosc bine o limba straina”. Un negru mi-a intins formularul lui, eu i l-am dat pe al meu. Cand ni le-am returnat, am constatat ca bifasem amandoi “Filmelor le prefer lectura”. Negrul mi-a suras, cu un aer complice.
Primul care a avut formularul completat a fost negrul caruia ii placea lectura. Rigo l-a laudat, apoi a ales cateva casute, la intamplare, a citit propozitiile asociate lor si initialele celor care le bifasera. Un tip care statea langa blonda crescuta intr-o localitate mica s-a recunoscut in initialele care marcasera casuta “Imi plac animalele de casa”. A ridicat mana si a spus: “Cainele meu e cu mine”. Blonda i-a zambit cu caldura. Cand Rigo a citit “Filmelor le prefer lectura”, acelasi tip a comentat: “Cine ar spune asta? Vreun psycho?” Comentariul lui a starnit rasete aprobatoare, iar Rigo a renuntat sa-l identifice pe cel care simtise ca afirmatia i se potriveste.
***
A doua zi mi-am cunoscut noul birou si noii vecini de birou. Printre ei, doi ingineri – Jason si Cedric – si o secretara, Lisa. Jason e un tanar grasut, amabil, care isi citeaza deseori nevasta. O data pe zi, dupa masa de pranz, Jason eructeaza infiorator, dupa care sopteste, cu glas suav: “Excuse me!” In mod evident, o gluma. Invariabil, doua-trei chicote inabusite se aud dinspre birourile invecinate. Cedric e un negru trecut de 50 de ani, de obicei taciturn. Lisa e o “belle of the South” (in intelegerea mea, sintagma desemneaza o femeie frumoasa, de talie mai degraba mare, nascuta in sudul Statelor Unite), una cu copii in anii mari de “high school” (liceu), care da si primeste intruna telefoane, incepandu-si orice convorbire cu vorbele “This is Lisa!”, pronuntate cantat. Lisa are o fioroasa inteligenta a replicii spontane. (Lisa: “Joi ingheata bugetul pentru 5020?” Cedric: “Probabil.” Lisa: “Probabil nu e nici macar un cuvant!”)
In acea prima zi petrecuta printre noii mei colegi, la inceputul pauzei de pranz, am intrebat in jur unde este restaurantul companiei. Dupa ce mi-a explicat cum se ajunge acolo, Cedric mi-a spus. “Eu mananc un sandvici in masina, am cu mine o carte de citit”. A spus “carte de citit” cu un aer blazat, care te lasa sa intelegi ca pentru el lectura e o activitate cotidiana.
Dupa-amiaza, intr-un moment de destindere, Lisa a remarcat frumosul calendar atarnat pe perete, in dreptul biroului aceluiasi Cedric. Un calendar cu reproduceri dupa picturile lui Van Gogh. Magulit, Cedric a iesit din mutenia lui obisnuita: “Am ramas atasat de tipul asta de cand i-am citit, intr-o carte, niste scrisori catre fratele lui, in care explica de ce si cum picteaza”. Am ciulit urechile, nu mai auzisem pe nimeni intr-un birou de inginerie comentand “Scrisorile catre Theo”. Din nou, cuvantul “carte” a fost pronuntat cu o nonsalanta studiata. Desi Lisa n-a avut nici un comentariu, Cedric a continuat: “Si stii ce m-a atras cel mai tare la el? Felul in care acest tip a perseverat, desi nimeni nu-i cumpara tablourile… Felul in care si-a gasit singur o tehnica numai a lui… Really impressive!” Derutata de portanta cuvintelor lui Cedric, Lisa a soptit “Da, se vede ca e bun”, apoi si-a vazut de treaba.
Spre sfarsitul zilei, dinspre biroul lui Jason s-a auzit un aparat de radio. O voce de barbat interpreta o melodie country. Lisa: “E Jimmy Buffet, nu?” Jason: “Nope”. Lisa: “Esti sigur? Seamana cu Jimmy Buffet”. M-am amestecat in conversatie, stimulat de interventiile anterioare ale lui Cedric: “Jimmy Buffet e unul care si scrie, nu?” Jason: “Posibil. E unul care face orice pentru bani, are si o retea de restaurante”.
Stiam de la Montréal ca, in birourile ingineresti, cartile constituie un subiect de conversatie tabu. Cine aduce vorba de carti se plaseaza de buna voie in delicata pozitie a unuia banuit de fanfaronada. La Savannah, am ajuns la concluzia ca trebuie sa fii negru sau imigrant din Europa de Est ca sa ai candoarea sa faci abstractie de aceasta lege nescrisa.
Florin Oncescu
Savannah, noiembrie 2006