Poate ca o explicatie e necesara pentru acei cititori care n-au intrat in campul muncii in Romania inainte de ‘90. Pe-atunci, fiecare stia cat castiga fiecare. Erai inginer stagiar la uzina de aviatie X, aveai 2.525 lei pe luna, sa zicem. Toti colegii tai aflati in acelasi an de stagiatura aveau exact acelasi salariu, pentru ca salariile se stabileau folosind cu strictete anumite grile de salarizare.
In capitalism, dupa cum o stim cu totii, salariile se negociaza la angajare, iar negocierea este individuala. Din acest motiv, fiecare stie numai cat castiga el insusi. Unii suporta bine necunoasterea salariilor altora, altii nu. Unii se lauda cu cat castiga, altii nu. Gasesti de tot felul. Sunt cateva tipuri pe care vreau sa le aduc in discutie. Tipuri cu ai caror reprezentanti am avut, la un moment dat, fericirea sa dialoghez.
Incep cu tipul de curios care te-ntreaba cat scoti, te stoarce de informatie, apoi evita sa-ti spuna cat scoate el. Motivul pentru care nu-ti spune la randul lui e mandria. Tocmai a aflat ca scoti mai mult ca el. Cu el, un dialog specific suna dupa cum urmeaza. EL: “Cat îti dau astia? ” TU: “Imi dau… bine”. EL: “Bine, cat?” TU: “Pai… 50 de mii” (*). EL: “E bine”. TU: “Tie? “ EL: “Eh, tot pe-acolo…” Remediul propus: cand te-ntreaba, ori nu spui, ori dai informatia la schimb, pe ideea lui “iti spun daca spui tu primul”.
Mai e tipul (tot de curios, dar unul mai rabdator) care se vaita intruna ca e platit prost, pana cand, excedat, il intrebi tu cat scoate, ba chiar incepi prin a-i spune cat scoti tu. In mod normal, vei afla ca tipul e platit mai bine ca tine. Te vei simti ca un idiot ingrijorat ca altul se extenueaza in timpul unei excursii in Italia. Un posibil esantion de dialog are doua parti, una repetitiva pana la satietate, alta abrupta si finala. Partea repetitiva. EL: “Dumnezeule, ii indur pe mitocanii astia si, in plus, am un salariu de mizerie”. TU: “Eh, nu e grav, pentru prima slujba.” EL: “Tu stii cat ia Steve? Ala cu plete! Iti spun eu! Dublu cat mine! Pai sa nu-nnebunesti?” TU: “Ha-ha!” Partea abrupta, intamplata la vreun an dupa prima manifestare a partii repetitive. EL: “Tie-ti dau bine, cred”. TU: “Mmm… Nu ma pot plange. (Tragi aer in piept si soptesti) 26 pe ora”. EL: “Serios? Mie imi dau 27”. Remediu propus: nu deschide niciodata tu primul discutia pe tema salarizarii. Iar daca tipul te-a plictisit cu vaitaturile lui pe tema lefii, evita-l.
Cu un laudaros tipic, intalnit la o bere, la putin timp dupa ce el a inceput o noua slujba, discutia curge cam asa. TU: “Cum e?” EL: “Nu ma pot plange. Imi dau bine. Chiar… foarte bine”. TU (pudic): “Asta-i perfect. Dar ambianta, colegii, sefii, munca…” EL: “Munca-i tot aia. Tipii par okay. Pierd cam mult cu drumul…” TU: “Cat?” EL: “Pai… dimineata, o ora. Seara, chiar mai mult. Dar ma gandesc la cat castig si-mi trece”. Atitudinea recomandata: nu-l intreba cat ii dau.
Cu laudarosii functioneaza impecabil un remediu pe care l-as numi activ, spre deosebire de cel dinainte, care era pasiv. Unul a fost dat afara dintr-un loc in care lucram amandoi (la compania X), pe contract temporar (caracterizat, pentru cine nu stie, prin leafa mare, lipsa unor avantaje colaterale – vacanta platita, asigurari – si stabilitate mica). A fost angajat altundeva, pe un post permanent. Ne-am intalnit si-am vorbit. EL: “Sunt chiar multumit ca am plecat de la X. E drept ca-i post permanent si leafa e mai mica, dar au vrut sa ma ia pe contract, la 45, si-am refuzat”. A clipit cu multumire, stia ca eu imi incepusem slujba pe contract, doi ani mai devreme, cu 42. Imi storsese atunci informatia, prin stilul berbecesc, al intrebarii directe. EU: “Da, ti-au oferit bine. E mai mult decat aveam eu, la angajare”. Omul a avut un suras abia perceptibil. EU: “E drept ca de-atunci mi-au marit-o”. EL: “Da?” EU: “Da. O data pe an. Prima oara cu 3, a doua oara cu 3. Acum sunt multumit”. Mintea lui a functionat ca un calculator, a facut cling! la 48, iar fata i s-a asumbrit. Am simtit ca minciuna mea a avut un rol educativ.

(*) Toate lefurile mentionate in text sunt fictive.