La Dallas, eram coleg cu Rick Greedy, un tip de vreo 40 de ani. Avea doi copii, iar cel mic tocmai incepuse sa mearga la scoala. Nevestei, cand aducea vorba de ea, ii spunea “mama”. Odata l-am auzit spunand ceva despre costul scolii copilului.
– Merge la o scoala privata? – l-am intrebat.
– Evident, doar de-aia sunt eu contractor! – mi-a spus.
L-am intrebat daca, in anii lui de scoala primara, el tot la o scoala privata fusese. Mi-a spus ca nu, nici pomeneala, pentru ca pe-atunci era altfel. Urmase scoala primara la inceputul anilor ‘70, intr-o localitate mica, din statul New York. Pe atunci toti copiii mergeau la scoala publica.
– Si era perfect asa, mai spuse Rick, cu un zambet natang aninat pe obraz.
M-am gandit ca, aproape in acelasi timp, eu imi faceam scoala primara la Craiova. Iar serile…mi le petreceam in jurul blocului, fericit, cu cheia de gat.
– Ai dreptate, i-am spus.
Rick, vazandu-mi zambetul duios, s-o fi intrebat ce putea sa stie unul ca mine, venit adult in America de Nord, despre cum mergea treaba cu scoala publica in statul New York, la inceputul anilor ‘70.
***
Contractorul tipic se declara multumit cand face macar 50 de ore pe saptamana. Cu mai putin de-atat, crede el, nu merita sa fii contractor. Suplimentul de bani nu compenseaza avantajele pe care le-ar obtine daca ar trece in tabara angajatilor permanenti. Dar primul gand care-i trece prin cap contractorului confruntat cu o penurie de timp de munca nu este sa incerce sa devina “permanent”. Primul lui gand este sa-si caute un alt loc de munca. Un manager bun, adica unul care rezista mult in functie datorita productivitatii subalternilor lui, stie acest lucru. Mai stie si ca, in viata departamentului pe care-l conduce el, o perioada cu buget de timp mic e urmata, inevitabil, de una cu buget mare, in care contractorilor plecati li se va simti lipsa. De aceea, cand trebuie strans surubul, managerul bun actioneaza cu prudenta. – Si saptamana asta trebuie sa ne limitam la 44 de ore. Stiu ca doare, dar… asta-i directiva venita de sus. Crezi ca e OK, pentru tine? Cand Brian Ward, managerul pentru care lucram la Dallas, mi-a soptit cele de mai sus la ureche, l-am asigurat, cu magnanimitate, ca pot sa accept aceasta situatie. Am adaugat, totusi, ca sa nu creada el ca poate sa faca orice cu mine: “Pentru cateva saptamani, merge”. Ramas singur la birou, m-am gandit cu bucurie la noua saptamana lejera pe care o aveam in fata. Dar bucuria nu mi-era completa. Daca joci mult timp un rol, ajungi sa intri, pe negandite, in pielea personajului interpretat de tine. In cazul meu, in pielea unui contractor. Surprins, am constatat ca perspectiva programului redus de munca, pentru o a doua saptamana consecutiv, ma si nemultumea. Un ochi imi radea, altul imi plangea… Ca nu mai stiu cui, din nu mai stiu ce basm. In zilele care au urmat, Rick Greedy avea aerul unuia care coace ceva pe ascuns. Parea distrat, raspundea monosilabic, vorbea mult, in soapta, la telefon. Pleca primul acasa, la fel ca in vremuri normale, pentru ca-si incepea programul cu noaptea-n cap. Ne saluta clatinand din cap, cu subinteles, de parca a fi spus: “Uite la ce ora am ajuns sa plec!” Peste inca o saptamana, intr-o dimineata de marti, am aflat toti din echipa, pe cai ocolite, ca Rick se pregatea sa ne paraseasca. Luni, la sfarsitul zilei, il anuntase pe Brian ca mai poate lucra pentru el doar pana vineri. De-acum, dupa ce zarurile fusesera aruncate, Rick dadea detalii oricui era curios sa le afle. Isi gasise un nou job la Fort Worth, la 30 de mile de Dallas. Trebuia sa inceapa acolo cat se putea de repede. Munca era la fel, leafa la fel, distanta de acasa la slujba era cu vreo jumatate de ora mai mare. O ora in plus, zilnic, pierduta pe drum. Dar… “Unde ma duc, e mult de munca. Asta inseamna multi bani. Daca sunt bani, mama e fericita. Iar daca mama e fericita, copiii sunt fericiti si eu sunt fericit de asemenea!”