Frecventa folosirii dusului e un subiect delicat, desigur. Aducandu-l in discutie, n-as vrea sa jignesc pe nimeni. Vreun cititor se poate simti vizat si ma poate da in judecata, acuzandu-ma ca ii patez reputatia de seducator sau ca-i periclitez sansele de angajare… Totodata, n-as vrea (cine ar vrea?) nici sa ma singularizez eu in rau. De aceea voi incepe cu o declaratie prudenta despre mine insumi: Eu nu fac trei dusuri pe zi!
Este o evidenta faptul ca oamenii nu se spala cu aceeasi frecventa pe toate meridianele si paralelele globului. Cred ca in Romania de pana in 1990, standardul igienei corporale nu includea un dus zilnic. Daca ati locuit la bloc in Bucurestiul anilor ‘80, intelegeti de ce. Cu siguranta vi s-a intamplat macar o data sa va surprinda taierea apei calde cand inca mai aveati clabuc de sampon pe cap. Iar daca ati locuit la bloc in alt oras al patriei, intelegeti inca si mai bine de ce. Apa calda lipsea la apel zile de-a randul. Nu degeaba se raspandise vorba ca a locui in Bucuresti era sinonim cu a avea loc la masa nasului. Mai cred ca in Romania de pana in 1995, anul in care am plecat eu in Canada, standardul igienei corporale nu se ridicase la doua dusuri zilnic. Apa calda putea veni la robinete seara de seara, dar schimbarea unor obiceiuri adanc inradacinate nu se face in numai cinci ani.
***
În 1993, la Lyon, eram coleg de stagiu ingineresc cu un doctorand brazilian pe nume José (pronuntat Jozé). În week-end-ul lung de 14 iulie m-am asociat cu acest coleg si cu un amic de-al lui, tot brazilian, pentru o excursie in Midi. Cu masina lui José, am pornit-o de dimineata pe autostrada Soarelui, spre Mediterana, cu intentia de a innopta la Saint Tropez. De la inceput, am aflat ca José nu se simtea in apele lui (sau, poate, prea se simtea), pentru ca, din cauza grabei, nu apucase sa-si faca dusul de dimineata.
Pe drum, relatiile dintre noi s-au deteriorat. Ne-am impartit, spontan, in doua tabere. De-o parte, ei, de cealalta, eu. Totul pornise in momentul in care le-am amintit de plaja de nudisti de la Saint Tropez. S-au aratat interesati s-o includa printre obiectivele de vizitat si au cerut amanunte. Le-am spus ca o stiu dintr-un film cu Louis de Funès. Au luat o mina indiferenta, nu-l cunosteau pe numitul actor. Le-am spus doua vorbe despre “Jandarmul din Saint Tropez” si despre cat de popular fusese si inca era Louis de Funès in Romania. Au tacut cu repros. Simteam, din tacerea lor apasata, ca ma considerau un palavragiu vanitos. Pentru mine, niste indivizi care nu auzisera de Louis de Funès, desi petrecusera doi-trei ani in Franta, nu puteau fi decat niste retardati patetici.
Spre ora pranzului, ne-am oprit la un refugiu auto. José a pierdut o jumatate de ceas ca sa-si faca dus. În timp ce-l asteptam la masina, eu si celalalt brazilian n-am schimbat mai mult de doua vorbe. Antipatia dintre mine si brazilieni se adancea in conti-nuare.
Am ajuns pe la sapte seara la Saint Tropez si am strabatut in fuga piateta marginita de bistrouri a micului port. Ma pregateam sa ma asez la o masa si sa sorb o bere, cu ochii pe catargele ambarcatiunilor legate la mal. Dar nu s-a putut, pentru ca José a insistat sa ne intoarcem repede la masina si sa incepem sa ne cautam un camping, pentru innoptat. Pana l-am gasit si am platit, trecuse de noua seara. José s-a opus propunerii mele de a ne intoarce in piateta plina de lume. Voia sa aiba timp pentru un dus, inainte de culcare.
Am parcat masina pe iarba si ne-am intins sacii de dormit alaturi de ea. L-am intrebat pe amicul lui José: “Cate dusuri pe zi faceti voi, in Brazilia?” Mi-a raspuns: “Doua, ca toata lumea.”
***
În 2002, la Seattle, eram coleg de munca inginereasca cu spaniolul José (pronuntat Hozé) si cu americanul Ed. La o masa de pranz, americanul a glumit pe tema intarzierii cu care veneam eu, zi de zi, la slujba. Spaniolul, care venea cu o ora inaintea mea, adica la 7.30 in loc de 8.30, a inceput sa se laude cu cat e el de rapid dimineata. “Ma scol la 6.30, iar la 7 fara un sfert am iesit pe usa.” Ed l-a privit lung, apoi i-a spus: “Adica tu nu faci dus dimineata!” S-a ras zgomotos. Eram intre prieteni – spaniolul, doi americani, doi romani -, impartind trei perspective nationale (ori doar doua continentale) asupra problemei dusului, dar un acelasi sens al umorului.
De curand, am vorbit pe tema dusului cu algerianul Naim si cu brazilianul Luiz, colegi de munca de la Montréal. Le-am spus povestea cu brazilianul José, redusa numai la amanuntele legate de dus. Luiz n-a vazut nimic exagerat in comportamentul lui José. Nu intelegea ce vreau sa spun. “Doua dusuri pe zi e normalul. În Brazilia, uneori faceam si trei dusuri pe zi. Din cauza caldurii.” Naim si-a dres glasul, de parca se simtea vizat. E cald si in Algeria, se stie. “La noi, sa faci doua dusuri pe zi nu e o practica raspandita, dar avem spalarile rituale, impuse de Coran. De cinci ori pe zi!”