La Dallas, am lucrat cu un indian care avea si primul si-al doilea nume atat de lungi incat, la indemnul lui, toata lumea i se adresa numai prin initialele lor.
RT a parasit India imediat dupa obtinerea diplomei de inginer. Era deja casatorit. S-a stabilit in Olanda, unde i s-au nascut cei doi copii si unde a lucrat 20 de ani neintrerupt la aceeasi companie de aviatie. La sfarsitul anilor ‘90, a venit in Statele Unite, pentru un nou job. A venit numai cu nevasta. Copiii, studenti deja, au ramas in Olanda.
Cand l-am cunoscut eu, RT parea satul de munca. Se gandea mai mult la cum sa-si investeasca banii intr-o afacere, ca sa se poata lasa de inginerie. Ceva in genul cumpararii, reconditonarii si revinderii cu profit a caselor vechi. Se gandea, de asemenea, sa scrie o carte. Una in stilul celor scrise de Deepak Chopra, oferind cititorilor solutii de atingere a fericirii si aducand autorului faima si multi bani.
Interlocutorii lui predilecti erau vecinii lui de birou, adica eu si James, un coleg american. Despre eforturile lui de a demara o afacere in sectorul imobiliar ne spunea foarte putin si in termeni foarte vagi. Insa avea lungi conversatii la telefon cu proprietari de case puse in vanzare, pe parcursul carora uita sa-si mai controleze vocea, incat aflasem ca RThotarase sa-si puna banii acolo unde-i era inima, dupa cum suna un proverb american imprumutat, se pare, din Sfanta Scriptura. Despre planurile lui de a scrie o carte ne vorbea mai des. In unele zile de luni, ne anunta ca-si folosise week-endul pentru a-si pune in ordine ideile de dezvoltat, ori chiar pentru a incerca sa scrie.
O vreme, cand RTne vorbea de cartea lui, James si cu mine ne multumeam sa-l ascultam si sa schimbam priviri amuzate. Treptat, am inceput sa-i radem in nas imediat ce-l auzeam deschizand subiectul. Insa RT nu era tot timpul o pacoste. Atunci cand ne vorbea despre India, asa cum o cunoscuse el, reusea sa ne capteze atentia. In acele momente, ma gandeam ca ar putea sa scrie o carte buna. Cu conditia sa uite de Deepak Chopra.
***
O amintire dintr-un concediu petrecut in India, in urma cu vreo 10 ani. RT, cu sotia si cei doi copii ai lor, au ajuns in satul parintilor lui, venind cu autobuzul. Au fost asteptati in statie de un barbat inrudit cu el, insotit de o femeie pe care a prezentat-o ca fiind nevasta lui. Barbatul i-a smuls din maini lui RT valizele. RT a protestat putin, de forma. Au inceput sa mearga pe jos spre casa parintilor lui. Dupa ceva timp, si-a dat seama ca barbatul mergea alaturi de ei, cei veniti din America, cu mainile goale. Privind in spate, si-a vazut valizele carate de femeie. RT si sotia lui au incercat fara succes s-o elibereze pe femeie de povara. Atat barbatul, cat si femeia, pareau convinsi ca lucrurile se desfasurau in unica modalitate acceptabila.
RT si-a mai amintit cum se deplasa familia lui, pe strada, in copilaria lui. Tatal, cu mainile la spate, mergea singur. Mult in spate, mama, cu mainile lungite de sacose si inconjurata de copii. Parintii lui erau amandoi invatatori in sat. James: “La tine, in Romania, tot asa era?” M-am multumit sa-i zambesc. O alta amintire, despre cum, copil fiind, RT bause apa dintr-o balta si se alesese cu niste viermi care-i umblau prin corp, de care scapase cu greu. “Uite, viermele iesea pe-aici (RT s-a aplecat si si-a prins cu mana un picior, peste pulpa) sau pe-aici (RT, din nou in picioare, si-a prins cu o mana celalalt brat). Incercai sa-l prinzi de cap. Daca reuseai, trebuia sa-l tragi afara incet, ca sa nu se rupa… Daca se rupea, partea nescoasa fugea inapoi… Cel mai bine era sa-l rasucesti pe-un betigas…” Cu un aer oripilat, James s-a intors spre mine si m-a intrebat: “Si in Romania aveati viermi din astia?” De data asta, i-am spus: “Nu, James, Romania nu era chiar atat de exotica!”
***
Totusi, gandindu-ma putin, mi-am dat seama ca Romania in care am trait are, privita din America, o buna doza de exotism. Incercati sa spuneti unui american ca, in Romania anilor ‘80, un kilogram de cafea costa, la negru, cam o treime de salariu lunar de inginer. Sau ca militienii faceau controale pe sosele, sa vada daca portbagajele Daciilor nu ascund vreun porc matrasit fara aprobare (nu stiu detaliile legii care reglementa aprobarea, banuiesc ca era vorba de dat o cota la stat). Sau ca o masina de scris nu putea fi cumparata la liber, de la magazin. Sau ca o familie de trei (parinti si un copil) aveau nevoie de aprobare speciala (cu motive medicale dovedite, gen tacaneala) pentru a locui cu chirie intr-un apartament de trei camere (motivul cu serviciul in cercetare sau in invatamant al unuia dintre locatari cazuse in anii ‘70). Sau ca profesorii de universitate jumuleau foile nescrise din lucrarile de examen ale studentilor, pentru folosinta personala ulterioara (se taiase cota de hartie). Sau (imi aminteste un prieten) ca aceleasi Dacii nu puteau circula pe soselele patriei decat intr-un week-end din doua. Americanul va fi fermecat. Stiu reactia asta, am provocat-o.