Hieroglifa Catalin Mihuleac

Ultimul volum al lui Catalin Mihuleac, Ratarea unui setter (Polirom, 2005) este, partial, o antologie in care gasim alaturi de un numar semnificativ de proze noi si cateva povestiri mai vechi, publicate in volumele anterioare. Putem presupune, din partea autorului, o reexaminare lucida a tot ce a scris inaintea acestui ultim si excelent volum urmata de incercarea de a sugera, prin selectia operata, liniile esentiale ale talentului sau, semnele si punctele de reper necesare pentru a ne orienta in descifrarea unei hieroglife. O hieroglifa dintre acelea pe care, cu buna stiinta sau nu, orice autor o introduce in scrierile sale.
Proza lui Catalin Mihuleac sta sub semnul unei tristeti fundamentale. Autorul recurge la mijloace stilistice dintre cele mai variate nu pentru a o ascunde, ci pentru a o travesti in altceva, de la caz la caz, in sarcasm, ironie si autoironie, meditatie amara, anecdota. Iata, de exemplu, povestirea care da titlul volumului, Ratarea unui setter. Per-sonajul narator evoca doi colegi de facultate, “cuceritori absoluti”, cu mare trecere la “sexul slab”. Nu-i iubeste, doar ii invidiaza de departe, ca un observator ironic si dezabuzat. Dupa terminarea facultatii, vor trece 17 ani fara ca naratorul sa mai aiba vesti despre ei. Pe elegantul Lucian Acatrinei il va regasi esuat sub chipul unui “boschetar” uitat de toata lumea si batut mar de proprietara urata a unui setter, iar despre Ilie Bodnariuc, cel care avea o uimitoare insensibilitate la frig, va afla ca mucegaieste “la racoare”, inchis pentru “evaziune fiscala si viol”. In timp ce fostii colegi din tinerete ai personajului narator sunt iremediabil ratati, setterul supus si adulmecand gunoaiele din pubele, asadar si el un posibil “ratat”, are o tresarire neasteptata de orgoliu si se revolta impotriva stapanei violente. Nu asistam la nici un fel de implicare sufleteasca, esecul lamentabil al celor doua vedete din tinerete, sugereaza, contrapus revoltei setterului, mai curand insignifianta omului.
In Alerg pentru altii, personajul principal face jogging, convins fiind ca alergarea stimuleaza corpul sa produca endorfine – substante organice analgezice de tipul morfinei. Alearga la inceput pentru sine, asadar ca sa depaseasca o stare generala de nefericire despre care nu ni se dau amanunte, si va sfarsi, datorita surplusului de endorfine, sa alerge “pentru altii”, pentru o batrana bolnava de cancer sau pentru un dansator invalid. Povestirea, vizuala ca un scenariu de film, se termina cu o imagine demna de un film de Antonioni: naratorul alearga frenetic urmat indeaproape de toti acesti “altii” care si-au depasit bolile si infirmitatile.
In Posteam libertatea ca pe-o tigara fara filtru este evocata o adolescenta dificila, dominata de o enigma; secretul va fi dezlegat in urma confidentelor tarzii ale unui sculptor macho, Andi Tunaru. Drama sau ceea ce ar fi putut constitui o drama este transformata intr-o anecdota sarcastica. Cu acelasi prcedeu ne intalnim in Vestitorii noului capitalism sau in Paternitatea ma-tii (sa remarcam in treacat titlurile provocatoare ale unor povestiri, mai socante decat continutul lor).
Unele proze sunt fantastice, parasesc teritoriul epicului spre a se apropia de spiritul unor constructii poematice. In povestirea In tara noastra bradul si porcul sunt frati, imaginea codrului de brazi fugind din calea taietorilor de lemne tine de viziune poetica si ne aduce in minte padurea shakespereana din Macbeth. Finalul povestirii este fara echivoc liric: “Inghetat a ramas doar urletul infiorator al brazilor, din timpul macelului. Inghetat intr-o forma sferica, de marimea unei mingi de tenis. Un urlet care-ti facea simturile verticale. Un urlet asemanator cu al porcilor sacrificati de Craciun. Urletul inghetat s-a rostogolit, s-a izbit de o stinca si s-a spart, divizindu-se in mii de fragmente. Vantul de primavara a saltat cu grija particulele microscopice, le-a purtat prin aer si le-a dosit in gusa pasarilor ce urmau curand sa moara de glontul vinatorilor. Apoi, cine mai stie? Urletele isi au si ele soarta lor…”
Curios si cu efecte umoristice interesante este procedeul swiftian din Putini barbati se pot lauda cu un par in urechi ca al meu. Personajul narator este un fel de Gulliver, un spirit reincarnat care ajunge pe pamant dupa ce, datorita unei mutatii stranii, valorile estetice s-au inversat: ceea ce era urat este acum considerat si perceput ca frumos.. “Viata putea fi eminamente suportabila” reflecteaza optimist spiritul inainte de reincarnare, altminteri refractar sa ia inca o noua viata terestra de la capat.
Exista pentru proza lui Catalin Mihuleac o ascendenta pe care am putea-o identifica, bineinteles, cu pruden-ta necesara, pornind de la cateva texte cu aceeasi tenta de umor intalnita in tot volumul. Din smerenia parintelui Onisim lipsea o litera este o povestire amuzanta, in descendenta lui Damian Stanoiu; in Multianimalul de casa si ograda reporterul narator este un Caracudi al vremilor noastre, descinde din Caragiale; M-am ales cu o condamnare la locul de munca este o povestire kafkiana terminata in deriziune.
In ultima parte a volumului, cititorul se poate reintalni cu cateva dintre piesele de rezistenta ale literaturii lui Catalin Mihuleac: Dragoste Rock, Mica publicitate, Am vrut un bar de stepa si l-am avut, Manastire sau Taranoiul. Ele inchid un volum de povestiri percutante, care se citeste cu placerea de a descoperi personaje memorabile si numeroase bijuterii stilistice precum: “Era un tanar frumos /…/ cu frunte clara si muschi ce-i coceau in brat o paine rumena, impletita” sau “in papucii de casa, degetele suiau si coborau, ca niste pui de serpi scapati la coca-cola”. La drept vorbind, unul din sensurile hieroglifei “Catalin Mihuleac” poate fi si acesta: ne intalnim, cel putin in unele pagini, nu doar cu un prozator sarcastic si trist, ci si cu un bun poet care probabil se ignora.

Ultimele articole

Articole similare