Nascut in 1970, autor al volumului de proza scurta Scoala de mucenici (Curtea Veche, 2004) si coautor (impreuna cu Ciprian Voicila, Cosmin Manolache si Sorin Stoica) al volumului Povestiri mici si mijlocii (Curtea Veche, 2005), Calin Torsan, care este si muzician membru al grupului Domnisoara Poganypublica in 2007 la editura Humanitas un roman scurt, Recyle bun, in care apreciabil, dincolo de orice, este stilul alert, lipsit de complexe in fata tuturor resurselor expresive ale limbii. Ar mai trebui adaugate capacitatea de a crea mici portete truculente cu un material derizoriu, observatia rapida si ascutita si o pornire de a lua in zeflemea toate mizeriile cotidiene, de la cele de comunicare si pana la cele fiziologice.
Romanul lui insa nu se poate povesti, pentru simplul motiv ca nu exista nicio sarpanta care sa sustina medalioanele epice pe care autorul le insira unul dupa altul. Exista, desigur, un pretext unificator: naratorul devine bibliotecar la Muzeul Taranului Român si, bibliotecar fiind, se gandeste sa scrie o carte. Dar nu o carte ca oricare alta, ci o carte alcatuita din hartiile gasite pe strada si nu din resturile aruncate din neglijenta, ci din hartiile care contin un mesaj oarecare, cat de modest, pierdute: “Sunt acele hartii pe care le pierzi cand ti-e lumea mai draga, atunci cand iti cauti batista prin buzunare sau te scotocesti pentru maruntisul cu care-ti iei ziarul. Seara iti dai seama ca nu mai gasesti ceea ce iti trebuia neaparat a doua zi dimineata.” Dintre hartiile gasite care-l bucura si pe care le foloseste ca o materie prima in romanul sau fac parte “scrisori de dragoste, foi din dosare penale, retete culinare si extemporale semnate de elevi.” Visul sau este totusi mai ambitios: sa gaseasca “un poem sau o proza uitate in parc pe o banca de cine stie ce scriitor boem. Adica betiv.”
Cu o asemenea “arta poetica”, Calin Torsan nu este departe sa mimeze un dadaism sui-generis, desuet si inconsecvent. Caci, daca autorul abandoneaza ideea de constructie epica si se lasa in voia descoperirilor intamplatoare, pe de alta parte felul in care “prelucreaza” materialul gasit tine de asociatie logica sau de detectivism relativ simplist si cum nu se poate mai traditional, subordonat cum este conventiei ultracunoscute a manuscrisului gasit. Iata de exemplu, primul rezultat: naratorul da peste un bilet scris presupune gasitorul de o gospodina care asteapta invitati si carora li se serveste “Cornuri Magic. Prigat visini, ciresi sau grefuri. Stafide in ciocolata”. Acesta este continutul biletului. Naratorul ii comenteaza amuzat mai intai incorectitudinea gramaticala si apoi se lanseaza intr-o ipoteza ceva mai amanuntita privind conditia profesionala a celei care a compus biletelul. Ar fi vorba de o patroana de butic fara prea multa scoala, care vinde marfa cumparata la Carrefour.
Altadata, aflat intamplator in holul Conservatorului, gaseste in fata unei sali de repetitii un bilet scris de o Laura Manolache, in care ea informeaza ca se intoarce la ora 15. Fireste, naratorul va cauta sa afle cine este aceasta Laura Manolache, o pandeste si apoi o zareste intrand cu o corepetitoare. O aude pe urma cantand si e fermecat de frumusetea vocii ei. Isi propune s-o caute dupa ce va fi publicata cartea: “Te voi cauta sa ti-o daruiesc, drept de autor pentru cele patru cuvinte pe care le-ai cuibarit in paginile ei: revin la ora 15”. Structura aceasta, bilet (de regula insignifiant) plus comentariu se repeta de la o pagina la alta si interesul cititorului se mentine in masura in care intra in jocul naratorului explorator al hazardului. Vor fi astfel comentate, printre altele, anunturi imobiliare, facturi, un crampei dintr-o cerere cu o adresare respectuoasa catre un “Domn director” prilej de a medita asupra vanitatii titlurilor profesionale in fata mortii biletele de copii plecati sa se joace, o prezentare a unei piese de teatru avangardista si pe care naratorul, cochetand si el cu modernitatea provocatoare, o comenteaza cat se poate de terre à terre. Dar scrierea cartii este intrerupta brutal datorita unei deplasari de doua luni in Japonia cu grupul muzical din care face parte. Aici va trece prin experiente interesante: este gata sa rateze o intrare in scena, la un spectacol, deoarece se incurca in tehnologia unui closet japonez tehnologie evocata si de un alt autor in urma cu vreo doi ani asista la moartea unei pisici izbite de o masina, se confrunta cu dificultatea de a scapa de gunoiul din buzunare: “Pentru un turist, ne avertizeaza el, debarasarea de un cacastuf de care nu mai are nevoie este, poate, una dintre cele mai aprige experiente pe care le poate trai aici. In primul rand, pe strazi, in magazine, in statiile de autobuze si de metrou, in gari nu sunt plasate lazi de gunoi”. Celalalt motiv pentru care experienta turistului este atat de apriga se raporteaza la mania japonezilor de a depozita gunoaiele in tomberoane distincte prin continutul lor.
Dar reintoarcerea in patrie dupa doua luni de absenta si de aventuri este recompensata. Naratorul isi realizeaza visul: gaseste un fragment dintr-un roman care se cheama O carte de o suta si ceva de pagini, semnata de un Ilie Matau, astfel ca ultima parte a a lui Recycle buneste rezervata acestui fragment de roman inedit, scris de un autor care a murit necunoscut. Va fi povestea umoristica a unor insi obisnuiti, un Nelu Strutu care, dupa un accident, vrea sa duca o viata spirituala, a unui preot Cornel Tubercul, impatimit al conversatiilor erotice la telefon, precum si a femeilor care in imprejurarile acestea le traverseaza viata: preoteasa si animatoarea de la telefon.
Ajungand la final este de observat ca lui Recycle bun nu prea i se potriveste eticheta de roman. El este mai curand o insiruire de povestiri din care prima, cea cu hartiutele gasite pe jos este mult prea lunga si repetitiva. Dar lucrul acesta n-are importanta. Importanta este valoarea literara a “operei”. Ori aici apare o problema. Este un truism ca scriitorul are dreptul sa utilizeze toate straturile expresive ale limbii, inclusiv cel vulgar. Cu o singura conditie, elementara: sa se priceapa. Eugen Barbu se pricepea in Groapa, Calin Torsan, nu. Cand plonjeaza cu placere si face asta deseori in stratul acesta, el este, simplu spus, doar vulgar. Am putea vorbi de truculenta, de umor, de cinism, de curaj ca sa infrumusetam lucrurile. Dar la ce-ar folosi?