Victor Loghin, nascut in 1949 la Constanta, autor al romanelor Dedublarea (1995) si Adam fara Eva(1998) este, prin Copacul lui Bodhi (Liternet, 2002), aidoma lui Leonard Oprea (despre care am scris intr-unul din numerele trecute), inca un autor de povestiri filozofice. Povestitor de talent, dornic sa fie bine inteles de cititori, Victor Loghin le pune, cu amabilitate, la dispozitie, intr-un fel de preambul al povestirilor sale, o prezentare sintetica si accesibila a orientarii Zen, “aceasta doctrina etica, morala si filozofica pe care multi o confunda cu o religie”, in ideea ca povestirile sale ilustreaza diferite teme, idei si motive Zen. Aceasta prezentare echivaleaza, in fond, cu o invitatie adresata cititorului de a inlocui lectura “naiva”, atenta doar la actiune si la “pataniile” personajelor, cu o lectura avizata, capabila sa discearna sensuri profunde si intrucatva ascunse in spatele unor fapte insignifiante.
Dar, din capul locului, s-ar pune o problema de principiu: are oare nevoie un text literar, o fictiune, de un asemenea indrumar, in felul unei banale compuneri didactice? Si, in al doilea rand, daca explicatiile sunt utile pentru intelegerea mai temeinica a textului nu se transforma ele intr-un fel de “carje” care probeaza lipsa lui de autonomie? In definitiv, orice opera literara exista simultan pe mai multe paliere. Nu toata lumea are aceeasi grila de intelegere cand citeste, de exemplu, Padurea spinzuratilor, dar faptul nu constituie un dezavantaj pentru romanul lui Liviu Rebreanu. Este evident ca lucrurile stau exact invers: cu cat un text literar este mai apt sa satisfaca exigentele unor lecturi diferite, cu atat mesajul lui are sanse mai multe sa fie bine inteles.
Dar, intorcandu-ne la textele lui Victor Loghin, se cuvine sa observam ca, din fericire, artisticeste, cele mai multe dintre ele exista independent de sinteza care le precede. Purtatoare sau nu de sensuri Zen, povestirile lui Victor Loghin se citesc cu interes, iar personajele lui au o concretete care le fac, de la caz la caz, simpatice, enigmatice, odioase, demne de compasiune, ridicole. Unele texte sunt in nuceadevarate romane, cu schitarea unor interesante evolutii asupra carora autorul nu insista, data fiind exiguitatea canavalei narative la care se constrange. In Dizidentul, citim istoria unui ins care a cunoscut inchisoarea si interogatoriile brutale securiste din anii ‘50. Dupa o eliberare relativ rapida, datorata interventiei unui demnitar comunist sus-pus, omul reuseste, prin compromisuri repetate, sa ajunga “intr-o functie bine platita” si “o pozitie oficiala rezonabila”. Trecand insa de 1989, se va transforma intr-un anticomunist vehement, invocand oportunist experienta nefericita din tinerete din beciurile Securitatii. E pacat ca Victor Loghin renunta la naratiunea din prima sectiune a povestirii, pentru a recurge la un stil jurnalistic de articol polemic si demascator: “Azi incearca sa domine moral de la amvonul unei rezistente anticomuniste inexistente o societate suficient de destructurata, in care-si pot gasi locul tot felul de impostori, vanturand pe la nasul inocentilor relatari hagiografice desuete”.
In Finis coronat opus, un functionar la banca numit K (cu o intentie kafkiana?) devine pensionar, dupa obisnuita ceremonie oficiala, cu multumiri si cadouri de circumstanta. Isi va regasi apetitul vital, ignorat in viata cenusie si ordonata de dinainte, va trai o perioada de fericire calma si impacata cu sine, va infrunta cu sorti trecatori de izbanda o boala grava si se va stinge, in cele din urma, senin, “cu zimbetul pe buze depasind cu lejeritate pragul dramatic al neputintei”. Povestirea aceasta fluenta, impecabila stilistic, ar trebui sa ilustreze Prajna Paramita, adica “intelepciunea pentru traversarea pe malul celalalt”.
Tot o “traversare pe malul celalalt” se relatateaza in Puzzle, unde este izolat un moment de criza: un ins de 50-55 de ani presimte, cu oarecare anxietate, ca i se va intampla ceva neobisnuit. Isi face un bilant sumar si destul de negativ al vietii parcurse si, asteptand pe trotuar in fata luminii rosii a semaforului, este accidentat mortal de o masina condusa de un sofer beat. De asta data, povestirea ar identifica “marea iluminare, trezirea absoluta”.
Cu abilitate, in Compendiu de indiferenta afectiva o lunga confesiune a unei femei simple in fata mormantului cuiva apropiat, despre necazurile sale conjugale autorul recurge la un regim minor pentru a sugera, cu discretie, singuratatea coplesitoare a personajului: “E hai, sa nu-ti mai fac capul mare cu prostiile mele, dar numai tu mi-ai ramas pe lumea asta, numai cu tine mai pot sa discut ceva, numai tu ma asculti! Hai, la revedere, mai trec eu pe la tine!” Monologul plin de verva al femeii, cu modulari de sentimente variate (indignare, autoflagelare, ironie etc.) e o buna pagina de teatru, asemanatoare si cu alte doua sau trei din Parastasul, o mica bijuterie de satira vizuala, cinematografica.
Tot cu o singuratate, dar acceptata si, in cele din urma, asumata si cautata, ne intalnim in Cantonul, unde personajul principal este o femeie ce pazeste bariera unui canton aflat undeva, intr-o geografie incerta, la un capat al “lumii civilizate”. E o povestire in care efectiv nu se intampla nimic, rezervata cum e doar descrierii “marii monotonii” si taramului pustiu, in care femeia se simte in siguranta. Cand i se va oferi ocazia sa se stabileasca in oras, va refuza si se va ruga de autoritati si va obtine sa fie transferata intr-un alt canton, la fel de singuratic. Este un text incarcat de multa poezie, de sugestii tulburatoare.
Nu putem trece in revista toate povestirile din acest volum meritoriu, dar se cuvine sa observam ca, in cele mai multe dintre ele, ceea ce prevaleaza este filonul realist. A spune ca ele trebuie citite si descifrate obligatoriu cu o cheie Zen mi se pare intrucatva o saracire. Pe drumul acesta, un volumas al lui Emil Girleanu, intitulat Batrinii. Schite din viata boierilor moldoveni, publicat in 1905, ar fi de departe superior si ne-ar trimite inca si mai apasat decat textele lui Victor Loghin catre universul Zen. Chiar daca scriitorul era la fel de inocent in privinta asta ca domnul Jourdain, facator de proza la Molière…