Martisor, martisor

– De cand am venit in Canada, am adoptat obiceiurile lor si le-am uitat pe cele romanesti! constata, cu amaraciune, Vasile. Uite, chiar maine este 1 Martie si nimeni nu se gandeste sa faca un cadou sotiei lui! Ce placut era in Romania, cand bateam tot orasul ca sa gasim un martisor frumos pentru nevestele noastre!
M-am simtit cu constiinta incarcata si, amintindu-mi tarabele care invadau strazile si forfota din jurul lor, m-a cuprins nostalgia si i-am dat dreptate lui Vasile. Mai beai o bere, te mai uitai la o taraba, dar nu te intorceai acasa fara un martisor, ca sa faci o bucurie sotiei. Se scursese atata vreme de atunci, incat, daca n-ar fi fost observatia lui, si eu treceam cu nepasare peste acest eveniment.
– Si ce ai cumparat pentru Elena de martisor?
– De ce sa-i cumpar, daca am pierdut obiceiul? Cine mai stie de martisor? Aici, serbam ziua indragostitilor.
– Atunci, i-ai facut un cadou de St.Valentin?
– Nu i-am facut, pentru ca e ziua indragostitilor, nu a casatoritilor.
– Adica, dupa ce te-ai casatorit nu-ti mai iubesti sotia?
– Sigur c-o iubesc! Dar, cand esti ,>indragostit”, te duci cu o floare si niste bomboane si o faci fericita. Cand ai devenit “casatorit”, nu poti sa te prezinti fara un parfum. Iar daca nu-i de-ala, de 100 de dolari, nici nu-i face placere.
– Si crezi ca sotiile noastre nu merita un parfum de 100 de dolari?
– Merita si mai mult, dar e un cadou pentru ziua ei onomastica, nu de St.Valentin sau de martisor, cand snurul este cel mai important. El este simbolul martisorului, nu maimutoiul ala mic care atarna de el. Cum sa te duci cu o sticla de parfum si sa-i spui: Draga mea, ti-am luat un martisor! Pune-l in piept!
Am rasuflat usurat, pentru ca era multa intelepciune in spusele lui. Nu se gasesc snururi in Canada. Consideram problema rezolvata cand, prietena mea, constiinta, mi-a amintit ca lista pacatelor mele – contabilizate de Mimi – este cam lunga si ca ar fi timpul sa fac si eu un efort ca s-o mai scurtez.
– Un maimutoi mic si simpatic, de un dolar – doi, am putea gasi pe la magazinele cu jucarii, dar, ai dreptate, nu poti sa spui ca-i martisor daca n-are snur.
– Genial! a exclamat Vasile, desi nu mai era necesar sa confirme ceea ce eu stiam de foarte mult timp. Asta-i simplu: cumparam ata alba si rosie, le rasucim impreuna si avem si snurul! De ate ma ocup eu, caci ma pricep cel mai bine la asta.
Stiam ca este adevarat si niciodata nu fusesem capabil sa exprim intreaga mea admiratie pentru arta cu care lega acele de pescuit. Ramanea doar ca, a doua zi, sa dam o raita prin cateva magazine si, cum confectionarea snurului ne lua doar zece minute, cand sotiile noastre se intorceau acasa, puteam sa le oferim surpriza unui martisor, ca marturie a dragostei noastre.
Ata am gasit-o repede, dar la maimutoi am renuntat, pentru ca semanau a orice numai a martisor nu. Si cum pierdusem timpul cautandu-i, si cum luasem ata si nu puteam s-o aruncam, ne-am resemnat la cate o sticla de parfum, mai ieftina, urmand ca de gatul lor sa legam simbolul confectionat de noi. Caci atentia conteaza!
Atelierul l-am instalat la mine, pe masuta de cafea, pe care am pus un ziar, ca sa nu facem murdarie si sa stricam surpriza. Atele insa, n-au vrut sa stea rasucite. Nici atunci cand Vasile a tras de ele pana s-au rupt, nici cand le-am umezit si nici chiar atunci cand le-am fiert in ibricul de cafea. Dezamagiti, voiam sa renuntam si la snur, cand Vasile, inspirat, a propus sa confectionam unul de-ala infoiat. Trebuia doar sa facem niste noduri pe ate, sa taiem ata la jumatatea distantei dintre noduri si sa le insiram pe o alta ata, cu un ac de cusut pe care-l treceam prin noduri. Le ciufuleam apoi, cu un pieptene sau o periuta de dinti si aveam un snur minunat.
Eram atat de concentrati sa innodam ata si s-o taiem la dimensiunea exacta, incat era sa nu auzim ca Mimi s-a intors acasa si s-a dus dracului surpriza. Cunosteam urmatorul ei pas, asa ca Vasile a strans lucrurile in ziar, le-a pus in fotoliu si s-a asezat peste ele, chiar in momentul cand ea a deschis usa si ne-a tintuit cu o privire iscoditoare, facandu-l pe Vasile sa se foiasca nelinistit. Eu insa, care stiam ca, daca nu ne-a gasit la un pahar de bere si nici fumand in casa, nu avem motive de ingrijorare, i-am raspuns linistit:
– Ce sa facem? Jucam sah! Si pentru ca am observat semne de incruntare, m-am grabit sa completez: E sah orb! N-avem nevoie de piese pentru ca se joaca in minte. Adica, eu ma gandesc la o mutare si ii spun lui Vasile: pion din d2 in d3. Iar el se gandeste la alta mutare si mi-o spune mie.
Vasile continua sa se foiasca in fotoliu si ma aproba din cap zambind manzeste, iar Mimi, dupa ce ne-a mai cercetat o data, lung, cu privirea, a iesit inchizand usa fara sa zica nimic. Iar eu am remarcat la ea o schimbare, pentru ca asta nu se mai intamplase niciodata.
Nu s-a inchis bine usa, ca Vasile a sarit din fotoliu, s-a intors cu spatele la mine si mi-a aratat acea parte a corpului pe care n-o arati cuiva decat in semn de mare dispret. Voiam, tocmai, sa-mi exprim indignarea, cand el a strigat:
– Scoate-l repede, ca mi-a intrat in fund!
– Cine?
– Acul!… M-am asezat pe el!
Purtarea lui avea o justificare asa ca, infranandu-mi repulsia, am acceptat sa-l ajut.
– Nu stai bine! Apleaca-te mai mult! Vasile s-a aplecat si si-a sprijinit capul de fotoliu, dandu-mi astfel posibilitatea sa cercetez cu atentie ceea ce imi arata. N-am gasit insa acul. Dar cum nu aveam lumina suficienta, am adus o lanterna si am cercetat, din nou, fiecare centimetru patrat al suprafetei expuse. Tot nu vedeam nimic.
– Pune-ti ochelarii!
– Nu port!
– Atunci, adu o lupa !
Am adus o lupa si, ajutandu-ma de lanterna, am cercetat fiecare milimetru patrat al aceleiasi suprafete. Nu se vedea nici un ac. Probabil ca trecuse prin stofa pantalonului si de-aia nu-l gaseam.
– Stai, sa-mi dau jos pantalonii!
Era de-a dreptul magar, Vasile! N-am apucat sa i-o spun, pentru ca, bineinteles, Elena, care-si cauta barbatul, a intrat pe usa chiar in clipa aia. A deschis gura sa spuna ceva, dar n-a mai inchis-o si a ramas asa.
– Elena draga, nu-ti lasa imaginatia s-o ia razna, caci noi jucam sah!…Bineinteles!…E sah orb, fara piese, care se gandeste… Si Vasile asta face acum. Se gandeste… Sigur ca da!… Cand sta asa, gandeste el mai bine. Cum Elena nu reusea sa inchida gura, am considerat ca mai sunt necesare cateva explicatii: Pai, daca-i orb, ai nevoie de o lanterna ca sa vezi cum joci…si de o lupa!
Bineinteles ca in decor a aparut si Andrei care, cand a vazut in ce pozitie statea taica-sau, a strigat: dii calutu! si s-a pregatit sa-i sara in spate, calare, ca un veritabil cowboy. Vasile a gemut infundat:
– Nu-l lasa, ca-l omor!
L-a oprit Elena, careia instinctul matern i-a spus ca e mai prudent sa-l ia de acolo. Iar eu am constatat si la ea o schimbare, pentru ca a inchis usa incet, ca sa nu faca zgomot, fara sa zica nimic. Ceea ce era cu totul neobisnuit.
Vasile a revenit la o tinuta decenta si a constatat ca nu-l mai doare asa de tare.
– Probabil ca s-a obisnuit organismul cu el!
Nu se obisnuise, caci acul l-am gasit in fotoliu, dar nu ne mai trebuia, fiindca renuntasem la snururi. Pana erau gata, se facea 8 martie – pe care nici nu-l recunosteam, fiind o inventie a comunistilor. Si cum nevestele noastre erau anticomuniste, scapasem si noi de grija lui.
Cand ne-am prezentat cu sticlutele, impodobite, totusi, cu cate o funda din ata rosie si una din ata alba, pentru ca macar culorile sa respecte traditia, ne-am dat seama ca, si asa, le-am facut o mare surpriza, caci coplesite de emotie au exclamat:
– Aaa! Asa-i, ca azi e 1 Martie! Vai, ce dragut ca n-ati uitat! Si am constatat, din nou, la ele, acea ciudata schimbare caci, dupa ce ne-au sarit de gat si ne-au sarutat, n-au mai zis nimic altceva. Ceea ce nu era in firea lor.

Ultimele articole

Articole similare