Sunt unii care, aparent, au memoria populata numai de persoane care i-au vorbit de bine. Din tot ce li se intampla, retin numai gesturile de amicitie, cuvintele de apreciere, semnele de recunostinta ori de respect pe care au avut fericirea sa le provoace si sa le primeasca. Persoanele care i-au tratat cu dezinteres ori cu lipsa de consideratie trec prin sita selectiva a memoriei lor de parca n-ar fi existat.
Cu venezueleanul Juan am fost candva coleg de munca la Seattle, apoi am redevenit coleg la Savannah. Cam o data pe saptamana luam masa de seara impreuna, intr-un restaurant. Deseori vorbim despre cunostintele noastre comune, fostii colegi din Seattle. Juan nu uita niciodata sa-l pomeneasca pe neamtul Jurgen.
“M-a impresionat mult atitudinea lui, in ultima mea zi la Pacific Aircab. Mi-a spus ca apreciaza mult relatia de munca pe care am avut-o si ca regreta enorm ca plec. Iti jur, cand a spus asta, a lacrimat!”
Am plecat din Seattle cu cateva luni inaintea lui Juan. Cu Jurgen ma intelesesem bine si eu. In ziua plecarii mele, imi servise un tratament similar. Era un tip care isi arata afectiunea colegiala in termeni fara echivoc. Se atasa de cei cu care lucra si aproape plangea cand ii vedea plecand.
Juan nu vorbeste de Jurgen decat in legatura cu aceasta intamplare. Jurgen din memoria lui pare un soi de papusa cu baterie, care ii adreseaza complimente si plange de emotie la simpla apasare a unui buton.
Gandindu-ma la ce a devenit Jurgen pentru Juan, mi-am amintit de o tanara venita din Cambodgia, pe care am cunoscut-o la primul meu job la Montréal. Numele i l-am uitat. Avea fata lata, ochii oblici si parul negru, ca majoritatea oamenilor din partea ei de lume. Avea tenul deschis la culoare, dar de acest amanunt am devenit constient ulterior, cand ea l-a mentionat.
Cand spunea cuiva, pentru prima oara, de unde venise, avea grija sa adauge, cu cochetarie: “Mie multa lume mi-a spus ca arat ca o frantuzoaica. Nu stiu de ce. Poate pentru ca am pielea alba si ochii mari? Toti sunt surprinsi cand afla ca sunt din Cambodgia.”
Pus astfel la curent cu marea ei calitate, aceea de a fi o fata din Cambodgia care arata ca una din Franta, m-am simtit obligat sa ma declar de acord. In plus, la o privire mai atenta, ochii ei mi s-au parut o idee mai putin oblici si mai putin ingusti decat e norma printre chinezi si rudele lor. “Adevarat, nici eu nu mi-as fi dat seama!”
Auzindu-ma, fata a zambit de placere. Mi-a oferit instantaneu un loc de “rezident permanent” in memoria ei. M-a adaugat galeriei celor deseori citati de ea la gramada: “Mie multa lume mi-a spus ca…”