Am inceput studiul limbii franceze in clasa a 5-a. Profesoara era tanara, poate abia venita din facultate. O blonda naturala nesofisticata, slaba dar totusi robusta, in stilul alergatoarelor pe distante de la 3000 de metri in sus. Stateam in prima banca, pe randul de la fereastra, impreuna cu amicul Silviu. Profesoara isi petrecea o buna parte din ora in picioare, in fata bancii noastre. Uneori, se rezema cu josul pantecului de banca noastra. Uneori izbea ritmic in banca noastra cu delicata parte anatomica, in timp ce adresa intrebari celor din spatele clasei. Sau in timp ce privea lung pe fereastra, asteptandu-ne pe toti sa scriem in caiete o fraza. Eu si Silviu o urmaream ca doi iepuroi excitati. Intre noi, profesoarei ii spuneam “Alpinista”. Pentru ca, spuneam noi, incerca sa se “urce” pe banca noastra. Alti golani ai clasei fusesera pusi la curent de Silviu cu divertismentul nostru de la ora de franceza. Cand Alpinista isi reincepea gimnastica inconstienta, Silviu isi rasucea fata spre Aurel, un grasan bataus, de pe randul din mijloc. Silviu avea privirea unuia excedat de placeri de nemarturisit. Lui Aurel i se inroseau urechile de necaz ca nu statea in locul unuia dintre noi.
Uneori, gaseam prin casa cate o revista frantuzeasca adresata femeilor, provenind de la o prietena de-a maica-mii. Apeland la dictionar, imi imbogateam vocabularul: peau, sein, fesses, doux, amaigrir, adoucir, assouplir etc. In biblioteca familiei aveam Mauger-ul (“Cours de langue et civilisation françaises”, in 4 volume) si un “Petit Larousse”. Carti cumparate de ai mei din comertul socialist, la inceputul anilor ‘70. Le consultam ocazional.
Alpinista s-a nimerit sa fie o excelenta profesoara de franceza. La clasa de franceza din liceu n-am facut decat sa exploatez temeinicele cunostinte dobandite in cursul gimnazial. In armata, am izbutit sa citesc integral prima carte in limba franceza: un volum de povestiri de Prosper Mérimée. Un bun prieten din Bucuresti, fost camarad de pluton, imi aminteste sistematic, cand ne revedem, de aceasta isprava a mea.
***
Cariera de cititor in limba franceza mi-am inceput-o cu adevarat in primul an de facultate, cand m-am abonat la Biblioteca franceza de pe bulevardul Dacia. Mi-am facut legitimatia sub un nume si cu o adresa fictive, profitand de faptul ca nu se cereau probe la declararea lor. Probe nu se cereau tocmai pentru a incuraja oamenii sa frecventeze biblioteca. Parerea generala era ca frecventarea “pe fata” a institutiilor occidentale iti putea pata dosarul. In sala de cinema atasata bibliotecii am urmarit filme frantuzesti fara subtitraj in romana.
Cand am terminat facultatea si am plecat pentru stagiu la Craiova, am profitat in mod rusinos de favoarea facuta de biblioteca, cu inscrierea la adapostul anonimatului, nerestituind ultimele doua carti imprumutate. Una dintre ele era primul volum din ciclul romanesc “Les chemins de la liberté”, al lui Sartre.
Reintors la Bucuresti dupa un an, am frecventat Biblioteca franceza numai pentru filme, fara sa-mi mai fac legitimatie. Abia trei ani mai tarziu, dupa Revolutie, am redevenit abonat (cu numele meu). Am imprumutat carti, dar si casete audio. Doi ani am ascultat, maniacal, sansonete. Aznavour, Jacques Brel (“Les bourgeois, c’est comme les cochons…”), Juliette Gréco (“Les feuilles mortes”, pe versurile lui Jacques Prévert ), Edith Piaf, Georges Brassens (“Une jolie fleur dans une peau d’vache”), Léo Ferré, Barbara (“Il pleut sur Nantes”), Boris Vian (“Le déserteur”), Mouludji (“Comme un p’tit coquelicot”), Yves Montand, Anne Sylvestre, altii pe care nu mi-i amintesc.
***
In octombrie ’92 am plecat in Franta, la Lyon, pentru un stagiu ingineresc de sase luni. Bursa fiind generoasa, am intins-o pe un an. Stagiul meu ingineresc s-a transformat intr-un stagiu de perfectionare in limba franceza. Am frecventat asiduu librariile de carti uzate din Presqu’Ile, centrul Lyon-ului. Am citit intensiv, in traducere franceza, doi autori americani necunoscuti la acea data in Romania: Henry Miller si Charles Bukowski. Din aceste traduceri, luand in considerare specificul celor doi autori, m-am ales cu un salt important in cunoasterea argoului frantuzesc. Am citit carti netraduse pe-atunci in limba romana ale scriitorului francez favorit, J.F. Céline. L-am descoperit pe Serge Doubrovski (“Le livre brisé”), francezul care a inventat, la sfarsitul anilor ‘70, termenul “autofiction”, pentru a numi meteahna lui si a altor autori de a face din propria viata (si a celor din jur) material pentru literatura.
Vocabularul meu frantuzesc atinsese atunci o greutate critica, pornind de la care lectura textelor in franceza devenise usoara. Insa pronuntia imi ramasese in urma. Le purtam pica stagiarelor romance intalnite la Asociatia romano-franceza din Lyon (denumirea e aproximativa), care, desi dotate cu un vocabular redus, graseiau cu atata abilitate.
***
Ajuns la Montréal in 1995, m-am vazut confruntat cu o situatie stupefianta. O parte din romanii veniti odata cu mine, majoritatea ingineri, nici nu voiau sa auda de limba franceza. Reactia lor avea la baza un unic considerent. Cel al eficientei investirii efortului. Psihologic, le venea mai usor sa-si perfectioneze engleza, limba in care sansele de a-si cladi un viitor nord-american pareau mai mari.
Un inginer roman cu care ma intersectam uneori mi-a expus scurta lui teorie referitoare la limba franceza: “Uzajul limbii franceze afecteaza iremediabil functionarea creierului”. Inginerul se declara autor al unor inventii brevetate in Romania. Intr-un an de la venirea la Montréal nu reusise sa-si gaseasca o slujba inginereasca. Functionarii cu care se confruntase in cautarile lui erau, in majoritate, vorbitori de limba franceza. Am cautat sa mediez o impacare intre inginer si limba franceza. Inutil! Convingerea lui se sprijinea pe observatii surprinzatoare: “Gandeste-te numai la toate accentele astea, la toate formele astea verbale inutile… Nu se compara cu engleza!”
In ‘98, angajat in industria de aviatie, am dat peste o forma mai sofisticata de respingere a francezei. In colectivul de calcul in care lucram, majoritatea eram etnici (dupa celebra vorba a lui Parizeau). Un polonez, un chinez, un israelian, un guatemalez, PATRU romani, un canadian englez, alaturi de doi canadieni francezi. Cunoasterea limbii engleze era, desigur, un “must” printre ingineri. In acelasi timp, si aici apare bizareria, parea “chic” sa nu stii franceza, poate si pentru ca unii dintre cei mai bine implantati profesional stiau numai engleza. Noi, romanii, ne descurcam in amandoua limbile, chiar daca nu toti cu aceeasi usurinta. Pentru ca o parte a personalului neingineresc nu stapanea multumitor engleza, uneori era util sa porti conversatia in franceza. Ei bine, in asemenea situatii, unul dintre romani vorbea franceza cu accent englezesc. Auzindu-l, ma apuca furia. Nu intelegeam si pace cum ajunge franceza invatata in scolile din Romania sa capete accent englezesc!
Dar prea mult nu-i pot condamna pe altii pentru aparenta lor francofobie, pentru ca nici relatia mea cu limba franceza nu mai este ce-a fost inainte de venirea la Montréal. Aparent, motive de ingrijorare n-ar trebui sa am. Vocabularul meu frantuzesc, chiar daca n-a crescut, nu s-a diminuat… Citesc in continuare carti in franceza… Filme frantuzesti vad mai multe decat oricand… Vorbesc zilnic in franceza, chiar daca, de regula, mai putin decat in engleza si, evident, in romana… Totusi, pentru mine, limba franceza si-a pierdut magia.
Privita in timp, relatia mea cu limba franceza e ca o poveste de iubire care a esuat in camaraderie. Justificari pot gasi (bilingvismul montrealez, culoarea locala a francezei din Québec, americanii!), dar constatarea ramane aceeasi. Dupa cum ar spune francezul canadian, “the thrill is gone, ostie!”