In 2003, i-am facut o scurta vizita la birou unui prieten, redactor al unei reputate edituri bucurestene. Pe cand stateam noi la o cafea, in birou a intrat o distinsa doamna. O poetesa foarte cunoscuta, cu un lung parcurs in meseria scrisului. Am recunoscut-o inainte de a-i auzi numele pronuntat de prietenul meu, pe cand ne facea cunostinta. Prietenul m-a introdus dupa cum urmeaza: „X, inginer de aviatie in America… si scriitor”. Eu imi vizitam prietenul cu un scop bine precizat, acela de a-i da un exemplar al noii mele carti de proza scurta, care abia aparuse la Craiova. Hai sa zic tot adevarul: cu doua scopuri bine precizate. Pana la aparitia doamnei, vorbisem despre posibilitatea de a-mi baga cartea la vanzare in reteaua de librarii a reputatei edituri. (Din nefericire pentru mine, cartea mea a iesit la o editura stimabila, dar lipsita de forta de a asigura distributia). Doamna poeta a aratat o curiozitate moderata in privinta activitatii mele scriitoricesti si una foarte vie in privinta celei ingineresti. Voia sa afle de la mine cum e sa fii inginer in America. Relatia mea cu scrisul o interesa numai in tandem cu meseria mea de inginer, pe ideea lui „cum e posibil sa faci si una si alta”. Am raspuns cu banalitatea de rigoare: destui scriitori, mai mult sau mai putin cunoscuti, au fost sau sunt si ingineri. Stia foarte bine acest lucru, dar tot nu se putea abtine sa nu vada in mine, in primul rand, un inginer de aviatie care lucreaza in America. Din discutia in trei care a urmat, a rezultat ca problema care o framanta mai mult si mai mult in acele zile pe distinsa poeta era tot una cu iz ingineresc. Cu putin timp in urma, un mecena al poeziei ii promisese un PC. Poeta traia intens aceasta asteptare, a intalnirii cu moderna unealta de scris.
De curand, la Montreal, am trecut printr-o experienta similara. La o intalnire comunitara, cineva mi-a facut cunostinta cu o oficialitate nou sosita din Romania. M-a recomandat: „X, scriitor”. Oficialitatea a dat din cap cu un zambet de complezenta. Recomandatorul meu a adaugat: „Si inginer, la compania Y”. Oficialitatea a luat brusc un aer mai animat si mi-a adresat un suras admirativ.
Vad in cele doua intamplari traite de mine semne clare ca, printre romani, cota inginerilor este in crestere.

***
In „iepoca de aur”, exista o categorie de bancuri numite „cu ingineri”, majoritatea concoctate pe culoarele facultatilor neingineresti, ale celor de filologie, in special. Va amintiti genul… “Intrebare: Care este asemanarea dintre un inginer si-un caine? Raspuns: Amandoi au privirea inteligenta, dar nu stiu sa se exprime”…
Atitudinea antiinginereasca a literatilor se reflecta uneori si in scris, dar numai in operele de fictiune. In „Cel mai iubit dintre pamanteni”, Marin Preda introduce un personaj ignobil, membru al echipei de deratizatori din care ajunge sa faca parte intelectualul Petrini, caruia ii atribuie, peste ani, o spectaculoasa cariera de inginer. Copiind niste planuri nemtesti, el „inventeaza” o masina agricola performanta, isprava pentru care primeste un premiu de stat.
Din 1990, aceasta atitudine a devenit vizibila si in presa, in articole si, mai ales, in interviuri. Dau un singur exemplu. Un scriitor pe care-l urmaream cu mare interes in anii ‘80 este Alexandru George. Volumele lui de proza eseistica aveau un ton confesiv, cultivat si ironic. Disparitia cenzurii nu i-a facut bine scriitorului. A inceput sa-si exprime obsesiile cu stridenta. Originea “sanatoasa”, taraneasca sau muncitoreasca, laudata in scrierile oficiale din vremea comunismului, a devenit pentru el semn clar de degenerescenta. A atacat memoria lui Marin Preda, i-a contestat opera literara, pornind de la aceasta unica idiosincrazie. S-a revendicat cu mandrie din clasa de targoveti a Romaniei interbelice. Daca s-ar fi tras din boieri, ar fi laudat originea boiereasca. Iar intr-un interviu de prin anii ’90, s-a referit cu desconsideratie la tagma inginereasca, in ansamblul ei. Abia atunci mi-a devenit clar ca scriitorul admirat candva de mine a luat-o razna.
Inginerii, trebuie s-o spun, si-au dezvoltat la randul lor propriile idei fixe despre literati. In prima jumatate de an petrecuta de mine la Montreal, in 1995, am fost angajatul unei reviste comunitare, acum defuncta. In acea perioada, am avut un dialog revelatoriu cu un coleg inginer, iesit din aceeasi facultate cu mine, dar doi-trei ani mai devreme. El: “Ce mai faci? Ti-ai gasit slujba?” Eu: “N-am gasit, dar lucrez la o revista, revista lui Cutare”. El: “Da? Ai mare grija! Un fost coleg de grupa de-al meu a intrat la un ziar… In Bucuresti, imediat ce s-a putut, in ‘90. Dar a ajuns rau, s-a apucat de bautura”.

***
Nu foarte demult, la o intalnire scriitoriceasca din Montreal, am vazut in actiune o autoare care intruchipa la perfectie naravurile atribuite de anumiti ingineri literatilor. Bause mai mult decat putea asimila, chicotea fara motiv aparent, isi lasa mainile sa umble pe picioarele imblanite ale unui romancier venit la intrunire in pantaloni scurti, se saruta cu un poet peste masa, ii dadea aceluiasi romancier, care n-avea nici o vina, sfaturi numai de ea intelese pe tema alegerii subiectelor (“Iti spun eu, chestia cu Romania nu mai merge!”). Intrunirea era complet paralizata. In afara autoarei stereotip-ingineresc, a romancierului si a poetului, toti cei din jurul mesei simteau ca-si pierd vremea. Seful intrunirii, scriitorul inginer Z, zambea, vizibil depasit de mersul evenimentelor. Cand rabdarea mea si-a atins limita, am racnit in directia lui: “Domnu’ Z, dumneavoastra sunteti inginer! De ce nu conduceti sedinta asta ca un inginer?”