SAVOAREA POVESTIRII: Florin Lazarescu: sase moduri

Cu acest titlu vag pirandellian, Florin Lazarescu ofera cititorilor un volum de povestiri a caror savoare este rezultatul unei chimii complexe. Finetea observatiei se combina in mod fericit cu truculentele de limbaj, cu vivacitatea fara nici o nota falsa a dialogurilor, cu o tehnica impecabila de montaj epic si cu un umor inteligent si sentimental.
Prozator tanar (n. 1974) debutand in anul 2000 cu volumul de povestiri Cuiburi de vasc, Florin Lazarescu este, de asemenea, autorul a doua romane – Ce se stie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005) – fapt care, adaugat unei colaborari sustinute la principalele reviste literare din Romania si unei mai recente activitati de scenarist sugereaza suficient de convingator disponibilitati si resurse variate, in plina ebulitie. Le intalnim etalate cu aplomb in povestirile din acest volum electronic.
Prima dintre ele, Pulp fiction, se apropie, prin multimea personajelor si situatiilor de dimensiunile unui mini-roman. Debutul parodiaza, s-ar zice, genericul unui film. Gandul scriitorului coboara de la un punct extrem din “universul stiintific observabil” spre pamant si-si sfarseste drumul “intr-o tara frumoasa si bogata“, in apartamentul unui bloc cu mai multe etaje, unde la parter un portar somnoleaza cu o sticla de vin in mina. In apartamentul fixat doarme si viseaza un om. I se bate in usa, i se striga ca a venit controlul, omul incearca disperat sa fuga si scriitorul introduce un stop cadru. Personajul este abandonat. Se deschide o lunga paranteza ce nu va fi inchisa decat la sfarsitul povestirii, cand autorul va reveni asupra lui.
In aceasta paranteza, Florin Lazarescu introduce numeroase episoade a caror ambianta initiala este rurala. Personajele joviale, cu limbajul lor colorat si cu aplecarea de a discuta, cu mijloacele unei istetimi naturale, subiecte abstracte, aduc aminte de Marin Preda. De altfel, relatarea unui drum facut cu caruta prin mai multe sate, la vanzare de pere, este aidoma unor variatiuni morometiene, tatal si fiul comportandu-se ca niste replici ale lui Ilie Moromete si Niculae. Nu e vorba de o imitatie. Sa spunem doar ca scriitorului i se intampla sa intre fara sa vrea pe drumeagurile si uneori pe sleaurile lasate de altii inaintea lui.
Personajul narator va parasi satul natal, va ajunge student, dar accentul nu cade niciodata pe evolutia sa, ci pe ce se intampla in jurul sau. Si in varietatea situatiilor evocate, cu intreruperi datorate unor pasaje autoreferentiale conform canonului postmodernist, gasim in esenta interesul nuvelei. Scenele de multime, dar si personajele individuale, sunt pitoresti, sugestive si, din alt punct de vedere, au o clasicitate arhetipala. Cu aceeasi dexteritate cinematografica, scriitorul face sa defileze prin fata cititorului o inmormintare – la care lumea comenteaza incantata cat e de frumoasa ceremonia, o nunta – cu mirii emotionati injurati birjareste de un licean cu chef, o scena cu o revarsare de ape dupa ploaie a Milcovelului – la care satenii asista impresionati, un clopotar surd, ratacit de convoiul mortuar, un profesor tiran, autor de poezii inepte care-si ridica studentii in picioare sa-l aplaude, un alt profesor, poreclit Star Trek, absolvent de curand al facultatii, dar continuand sa locuiasca pe ascuns in caminul de studenti, o agapa studenteasca animata cu bautura multa si dispute bufone si aprinse…
Nuvela se incheie totusi intr-o nota de tristete. Naratorul revine la personajul abandonat la inceput – acum stim ca este vorba de Star Trek – si iata, surprinzator, dar sunand bine, un ecou din Milan Kundera, autoreferential insa, potrivit aceluiasi canon ironic postmodernist: “il vom lasa acolo / pe Star Trek / pastrand in memorie doar modul cum se leagana el de pe un picior pe altul, pana cand se va hotari sa-si traiasca viata cu aceeasi usuratate in care ne regasim cu totii”.
Celelalte povestiri, fara a fi lipsite de consistenta, sunt, prin comparatie, mai frugale. Iata, in Povestea chiriasului grabit, un sofer inimos si guraliv, povestind grozavii – de la Canalul Dunarea-Marea Neagra, de exemplu – cu seninatatea bonoma si lipsita de nuante a unui Svejk. Afland ca naratorul este scriitor in devenire, soferul il roaga sa scrie despre nevasta-sa: “Zi-i ca-i femeie buna… Ma iubeste… imi face de mancare… Si ca-i fricoasa, se teme si de umbra ei… Tot timpul o sperii. E de-ajuns sa fac Buuu!…” In Poveste de Craciun avem o anecdota cu o vecina trupesa deghizata in Mos Craciun, dar care in fata copiilor este gata-gata sa se demaste, din dorinta de a le face morala: “Eu mi-am dat toata osteneala!” le striga ea “dracilor”, dupa ce a rasturnat in fata lor, plina de naduf, sacul cu daruri. “Sa-l mai asteptati pe Mos Craciun la pastele cailor!” Mai deosebita, ca tonalitate, este povestirea care da titlul volumului, Sase moduri de a-ti aminti un cal. Este un text cu dominanta lirica, alcatuit din mai multe discursuri interioare in care “calul” este un personaj enigmatic. Tehnica de declansare a fiecarui discurs este asociativa, inaugurata de Proust. Un cuvant dintr-o propozitie neutra, descriptiva, declanseaza discursul: “Slapii ii gadilara talpile”. Si imediat incepe monologul interior: “Umblam in slapii mamei…” Procedeul acesta revine de mai multe ori, devenind pana la urma mecanic si previzibil. Dar si aici ne intalnim cu umorul atat de simpatic al scriitorului, intr-un episod ce evoca un chef rabelaisian al nasilor.
Foarte sensibila, dincolo de sarjele de umor, este Poveste de duminica – istoria drumului greu, obositor, pe ploaie, la oras, a doi sateni – tata si fiu – pentru repararea televizorului. Oamenii veniti din multe sate asteapta respectuosi in fata casei lui Bichescu, reparatorul, cu televizoarele lor stricate, ca in fata unui templu. Zeul care-l locuieste iese “morocanos, scarpinandu-se in fund”: “Ba, ce pizda ma-sii, nu mai pot si eu dormi duminica dimineata de raul vostru?”
Ultima povestire, Puterea obisnuintei, e mai conventionala. Naratorul, internat in spital, afla ca vecinul lui de camera si-a pierdut calul intr-un accident de tren. Este un prilej pentru scriitor sa-si incheie, istovit, cartea: “La lumina veiozei am scris randurile de mai sus. Dar de ce marturisesc eu toate acestea? Parca vad ca o sa ma asemanati cu vecinul meu de pat, din spital. Ma tem ca nu cumva, din nebagare de seama, sa fi facut din tine, dragul meu cititor, calul fictiv de care aveam nevoie pentru a-mi termina cartea.” O carte agreabila, bine construita, care ar merita sa fie editata si pe hartie.