Tehnica neputintei la romani

Titlul acesta al cartii lui Traian Ungureanu, unul dintre cei mai prestigiosi ziaristi romani de astazi, este intrucatva derutant. Ne-am putea astepta la un sir de articole pline de analize sumbre asupra defectelor noastre nationale, cu o concluzie ironica si pesimista asupra felului in care romanii exceleaza in a si le etala. Daca titlul ar fi sintetizat exact continutul cartii, am fi avut inca o incercare de etnopsihologie. O incercare de etnopsihologie vituperanta asemanatoare cu multe altele si totusi prizata de un anumit public, dupa zeci de ani in care reflectia de acest tip a fost descurajata ori grotesc simplificata. Dar, de fapt, cartea este mult mai mult decat atat si iata ca, intr-unul dintre cele mai consistente texte ale volumului, il gasim pe autor in ipostaza de analist avizat al “antiromanismiului romanesc”. Ideea fundamentala este ca romanii nu reprezinta un caz de exceptie nici in privinta specificului, nici in privinta defectelor. Toate popoarele sunt puternic individualizate prin trasaturi particulare si toate popoarele au, in bagajele lor istorice, defecte importante. De exemplu, englezii si germanii: englezii sunt “previzibili si repetitivi pana la autism”, viata lor cotidiana este sufocata de automatisme, reglementari, ultrapragmatism si monomania banului. Oamenii sunt conformisti, capabili sa indure si sa se adapteze la conditii grele, dar familiile sunt dure fata de copii. Spargerea monotoniei si iesirea din cercul rutinei se face prin crize de violenta, de betie, prin delincventa sexuala “care atinge un nivel aberant pentru o societate prin excelenta rece si civilizata”.
Nu mai putin elocventa este situatia germanilor. “Realitatea stereotipurilor germane e lizibila de la primul contact”, de la disciplina cazona din magazine si pana la muncitorul manual, care lucreaza tenace, meticulos si cu randament egal de la inceputul pana la sfarsitul zilei. “Germania e un muzeu etnpsihologic in aer liber”.
Deosebirea fata de romani ar fi ca englezii si germanii, ca in general celelalte societati europene, isi accepta fara multe probleme de constiinta portretul, chiar daca nu este foarte magulitor. Romanii, in schimb, “privesc spre trasaturile lor colective, problematizand bombastic si resentimentar”, rezultatul fiind o degradare a reflectiei “care coboara studiul culturilor in zona interjectiei, a reactiei si capriciilor personale”. De fapt, este vorba de un individualism exacerbat, intrucat orice autor vehement pe seama defectelor romanesti porneste de la o inalta parere despre el, ce-l exclude automat din tagma celor incriminati. Faptul echivaleaza mai curand cu “un simptom de inadaptare la convietuire” decat cu o pozitie reflexiva si el este o trasatura specifica a elitelor romanesti, care se simt izolate intr-un popor privit cu mefienta. Ele ii deplora, asadar, inertia, conservatismul, miopia, ezitarile si esecurile in indeplinirea unor proiecte istorice comparabile cu ale altor neamuri. Dar tinand cont ca istoria a fost sinuoasa pentru toata lumea, nu doar pentru romani, ca si alte popoare au avut perioadele lor de umbra, de esecuri si de umilinte nationale, ca oricum contextul geografic romanesc, cu lantul carpatin sectionand spatiul “demografic si cultural” nu a favorizat un progres convergent al tuturor provinciilor romanesti, Traian Ungureanu observa, cu multa dreptate, ca elitele romanesti au contabilizat mai ales esecurile. De aici, lamentarile pe seama insuficientelor romanilor, lamentari care pot constitui o amenintare pentru discernamantul generatiilor viitoare.
Analiza aceasta bine articulata si documentata exprima esenta intregii carti. Traian Ungureanu este un observator atent al realitatii romanesti postdecembriste, dar mai putin patetic decat unii dintre confratii lui si mai rational. Concluziile lui sunt mai mereu amare, de o luciditate ce trece dincolo de simplele imprecatii pe seama actiunilor reprobabile ale diferitilor actori politici. Mineriadele din timpul regimului Iliescu, de exemplu, sunt, desigur, o explozie de barbarie si autorul da o descriere apocaliptica a violentelor minerilor dar in acelasi timp si evenimente istorice extrem de importante, fondatoare ale statului oligarhic de astazi. “Traim la nivel adanc in termenii prescrisi de 13-15 iunie 1990, nu de 16-21 decembrie 1989. De atunci tine minte societatea romaneasca cine e stapanul”. Tot astfel fierbintea si complexa problema a Securitatii: indignarii dublate de stupoare a multora dintre analistii politici anticomunisti pe seama influentei ei inca reale, desi sub forme insidioase in societatea romaneasca actuala, Traian Ungureanu ii opune o analiza ce-si trage argumentele din datele istoriei: problema Securitatii, scrie el pe marginea cartii lui Stelian Tanase, Acasa se vorbeste in soapta, este irezolvabila in Romania: “Solutia de indepartare violenta a aparatului securist regenerat e iluzie pura./…/ Domnia Securitatii n-a fost niciodata (cu posibila exceptie a anilor de inceput) o noutate traumatica pentru obisnuintele sociale si mentale ale populatiei Romaniei”.
Se intampla chiar ca, purtat de nazuinta de a privi dincolo de cliseu, dincolo de formula comoda si politiceste corecta, Traian Ungureanu sa ajunga la concluzii in care luciditatea se apropie de un cinism, dificil de acceptat, datorita derapajelor pe care le-ar putea produce in toate directiile. In Secret contra secret el spune cu glas tare ceea ce multa lume gandeste fara sa spuna: “Interogarea teroristilor prizonieri nu poate urma totdeauna regulile curente ale justitiei occidentale” Concluzia sugerata ar fi ca suspendarea drepturilor prizonierilor, anchetele in forta, tortura sunt, in anumite situatii, mijloace acceptabile de aflare a adevarului si deci existenta ipotetica a unor inchisori secrete americane in Romania sau in Polonia nu e un lucru chiar atat de grav.
Sa mai semnalam, in treacat, darul moralist si de evocare al ziaristului, devenit paseist si liric, precum Gheorghe Crutzescu sau Constantin Bacalbasa, cand scrie despre cartierul copilariei sale, Uranus, distrus spre a face loc constructiilor faraonice din ultimii ani ai regimului comunist. Pagini admirabile de literatura, cuprinse intre analize sociopolitice pline de acribie si tristete. Cum este, de altfel, mai tot volumul acesta, despre care putem presupune ca-si va pastra interesul si pentru cei care vor veni dupa noi, fara sa cunoasca direct realitatile tulburi ale lumii noastre de azi.