Venea din timpul diez

Prin Bogdan Suceava, nascut in 1969, activ de prin anii ‘90, de cand a publicat opt carti, distins matematician, cu o exemplara cariera universitara in Statele Unite, ne aflam in fata unei personalitati bine inchegate si cu resurse literare ce prefigureaza o evolutie spre nivelul atins de marile nume ale literaturii romane interbelice. Cartile sale au fost, toate, fara exceptie, bine primite de critica, cele mai multe au fost distinse cu premii, iar cand s-a vorbit despre ele, numele autorului a fost asociat celor ale lui Ion Barbu, Jorge Luis Borges ori Gabriel Garcia Marquez.
Ultima carte, romanul Venea din timpul diez, este si cea mai consistenta; despre semnificatia titlului, referinta cea mai importanta este insusi autorul: “E o metafora despre nebunie si inadecvare la realitate. Cand spui ca cineva vine dintr-un “timp diez” inseamna ca vine dintr-un timp care este alaturi de un anumit moment istoric. Metafora “timpului diez” este pentru cei care sunt intarziati o secunda sau functioneaza mai inainte cu o secunda fata de timpul curent, o metafora a alterarii, a alienarii, a psihozelor. Nu toti contemporanii nostri sunt asa. Anumiti profeti sunt asa si trag dupa ei bucati intregi din societate. Falsi profeti.”
Cartea se cladeste in jurul unui asemenea profet, cu o nastere mitica, Vespasian Moisa, care prin anii ’90 ajunge in Bucuresti, intemeiaza o secta, Vestea Domnului, este urmat de o multime impresionanta de convertiti (selectati, spectaculos, din toate straturile sociale) si sfarseste lamentabil, batut si umilit de membrii unei secte rivale, stefanistii. Acestia au propriul lor lider, un ins care se pretinde a fi o reincarnare a lui Stefan cel Mare.
« Marirea si decaderea” lui Vespasian Moisa se petrec intr-un Bucuresti balcanic pitoresc, hilar, zgomotos, libertin, colorat, dar nevrotic si imprevizibil. E un Bucuresti incert, de rezonanta mateina – de altfel, motto-ul romanului este un larg pasaj descriptiv din Craii de Curtea-Veche -, aflat concomitent la un sfirsit si la un inceput de lume, si din nesiguranta oamenilor se naste asteptarea febrila a salvatorilor, a personalitatilor si solutiilor mesianice. Vor fi Vespasian Moisa, pentru unii, Stefan cel Mare ori Petrache Lupu reincarnati pentru altii, ori fiul Arhanghelului Mihail, ori, in sfarsit, secta diogenistilor. Multimea sectelor si a profetilor copleseste Serviciul de informatii: « E ceva de neimaginat, se plange colonelul Focsaneanu. Nu avem atatia oameni ca sa raportam despre ele, daramite sa actionam. Ceva, pe undeva, tot o sa ne scape de sub control”.
Teama colonelului este justificata si bucurestenii vor asista la televizarea in direct a luptelor de strada dintre secta satanistilor si cea a stefanistilor, urmata de interventia trupelor de jandarmi intr-o confruntare epica ce aminteste parodic spectacolele in direct oferite de televiziunea nationala in timpul evenimentelor din 1989. De altfel, parodia este tehnica dominanta a naratiunii, alcatuita din secvente care urmeaza un traseu – de cele mai multe ori, dar nu totdeauna – descendent. Autorul porneste de sus, de la gravitate, seriozitate pedanta, solemnitate, evocare ironic pioasa spre a ajunge la gag ori la faptul derizoriu, amar si crispat. Asa se intampla nu numai cu Vespasian Moisa – singurul personaj de care autorul nu ride-, dar si cu celelalte personaje, de la Trubadur la colonelul Focsaneanu. Pretutindeni trimiterile culturale sunt prezente prin aluzii care, desigur, ar da destula bataie de cap unui traducator. Sunt parodiate teoriile protocroniste din anii ‘70, tehnicile de recrutare ale serviciului de informatii, formarea reprezentarilor religioase, noile categorii de imbogatiti ai tranzitiei, faramitarea si oportunismul partidelor politice, complexele si suspiciunile bisericii ortodoxe in dialogul cu sora ei catolica, volatilitatea iluziilor care face posibila aparitia altor si altor personaje mesianice in locul celorlalte uitate, fara prea multa framantare.
Oamenii sunt, de la caz la caz, respectabili, solemni, devotati, piosi si devin pe neasteptate ridicoli, frusti, violenti ori cinici. Astfel, dialogul televizat dintre doi specialisti in astronomie cu privire la existenta unei a zecea planete in sistemul nostru solar trece repede de la tonul academic si obsecvios la insulta si injuratura balcanica pura, pentru a reveni apoi imediat la un ton de colegialitate afectuoasa, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Teoriile lingvistice ale profesorului Diaconescu despre vechimea si caracterul exceptional al limbii romane in chip de cifru al tuturor enigmelor universului se asociaza cu cercetarile medicale ale doctorului Arghir pentru vindecarea cancerului si ajung, apoteotic, la identificarea unui leac pentru combaterea cheliei; care leac reprezinta motivul fundamental al convertirii unui agent al serviciului de informatii infiltrat in mijlocul sectei lui Vespasian Moisa; stefanistii, tineri dintr-o inedita specie de « desperados” damboviteni, isi fac aparitia pe scena bucuresteana prin vandalizarea patriotica a unor pravalii turcesti si o parasesc, dupa ce l-au batut si batjocorit pe Vespasian Moisa, mergand cu devotament la televizor sa priveasca un meci al echipei Galatasaray, antrenata de un roman, din Liga Campionilor; un alt roman, locotenentul Traistaru trimis sa spioneze la rusi este prins de serviciul de contrainformatii uzbek, dus intr-un laborator, iradiat si transformat in motan. El va fi agentul secret al serviciului de informatii, omniprezent in anturajul lui Vespasian Moisa, pe care va incerca chiar si sa-l recruteze.
Cartea se incheie cu intrarea triumfala in Bucuresti a altui « profet”, Marian Tihomir, intampinat cu frenezie de o jumatate de milion de oameni, (« numai pe el am fi pariat la ruleta vietilor noastre, numai pe el, numai pe intuitia lui caci el era altfel”). Venirea se produce in carte in toamna anului 1996, cand in realitatea din afara ei, fostul presedinte Emil Constantinescu parea intr-adevar un personaj mesianic si tot pentru o jumatate de milion de entuziasti, coborati pe bulevarde la miezul noptii, sa-i celebreze victoria electorala…
Sa retinem si varietatea resurselor expresive. In afara stilului propriu, ne intilnim si cu variatiuni pe diferite teme, altfel spus, cu voci diferite, pe care scriitorul le imprumuta cu buna stiinta – uneori doar in cateva randuri, alteori intr-unul sau mai multe episoade -, de la maestri celebri precum Gabriel Garcia Marquez, Mihai Bulgakov (in toate scenele cu motanul Traistaru), Mihail Sadoveanu, Matei si Ion Luca Caragiale (secventa finala cu colonelul Focsaneanu decazut din situatia lui militara este o replica la secventa finala, si ea parodica, din Doua loturi). Tragand linie, sa spunem ca Venea din timpul diez este un roman pe cat de fermecator, tot pe atat de substantial si de original.