“Cine controleaza trecutul controleaza si viitorul… În regimurile de sorginte totalitara, nimic nu este mai imprevizibil ca trecutul”, scria George Orwell in celebrul sau roman 1984. Poate ca niciun alt eveniment din istoria moderna a Romaniei nu a fost atat de interpretat si de reinterpretat ca iesirea tarii din razboiul contra URSS la 23 august 1944, prin arestarea maresalului Ion Antonescu de catre regele Mihai si de colaboratorii sai militari. Au fost, pana in 1989, cu unele nuante, patru scenarii ale aceluiasi eveniment, plus numeroasele versiuni ale “actorilor” participanti si aflati inca in viata. Poate din acest motiv, in Romania, ziua de 23 august a trecut in 2009 intr-un anonimat aproape total. E un subiect “epuizat”, despre care, dupa cate s-au spus, nu se mai poate spune nimic? Sau unul despre care nu mai e “frumos” sa vorbesti?
Un consens disparut…
De doua ori maresalul Antonescu a organizat consultari plebiscitare in timpul regimului sau – pe care unii istorici le considera “farse” – si de doua ori victoria lui a fost zdrobitoare, anticipand procentajele “obtinute” mai tarziu de regimul comunist in asa-zisele alegeri, organizate din patru in patru ani: 99,9%.
Primul plebiscit a fost dupa inabusirea rebeliunii legionare, in 1940, iar al doilea, dupa eliberarea Basarabiei, in 1941. Oricat vor fi fost de “cosmetizate” rezultatele celor doua plebiscite, este evident ca sprijinul popular era real, chiar daca nu in proportiile rezultatelor oficiale.
Dar trei ani mai tarziu, cand raportul de forte se schimbase net in favoarea sovieticilor si a aliatilor lor occidentali si cand maresalul, respingand categoric punctele de vedere ale partidelor din opozitie, nu voise sa opreasca armata romana la Nistru dupa redobandirea Basarabiei, consensul acesta popular disparuse.
In vara anului 1944, era evident ca razboiul avea sa fie pierdut si ca pentru Romania consecintele vor fi dezastruoase daca nu se retragea din el, macar acum, cand teatrul de razboi se apropia amenintator de teritoriul national.
Timpul nu mai avea rabdare
Nu doar opozitia, ci chiar si maresalul ajunsese la concluzia necesitatii unui armistitiu. Dar la 20 august, cand trupele sovietice au spart frontul romano-german din nordul Moldovei, “timpul nu mai avea rabdare”. Antonescu voia sa trateze cu sovieticii incheierea unui armistitiu, dar voia sa obtina in prealabil consimtamantul lui Hitler. Refuzul lui de a cere imediat semnarea unui armistitiu urmat de incetarea luptelor contra trupelor rusesti a fost elementul decisiv care a determinat arestarea lui si a celor care ii erau fideli trup si suflet.
Dupa cum se stie, maresalul Ion Antonescu si ministrul sau de externe, Mihai Antonescu, au fost incredintati unui grup de comunisti, condusi de “inginerul Ceausu”, spre a fi paziti intr-o casa conspirativa din cartierul bucurestean Vatra luminoasa. “Inginerul Ceausu” era numele conspirativ al viitorului demnitar comunist Emil Bodnaras, dezertor din armata romana si spion sovietic dovedit.
Istoria grava, marea istorie nu este lipsita de elemente care mult mai tarziu au parut savuroase. Astfel, colonelul Damaceanu, seful Statului major al Capitalei, chemat la palat dupa arestarea Antonestilor, a cerut regelui sa intarzie cu anuntarea schimbarii de guvern fiindca nu se pot lua masurile militare necesare, deoarece era zi de baie in armata si “toti soldatii erau in izmene”. Dar argumentul colonelului, care a starnit un moment de ilaritate, a fost infrant de o precizare patriotica a generalului Sanatescu: “Mai Damacene, uiti ca si Marasestii s-au castigat in izmene?”
Scena este relatata de Ion Mocsonyi-Styrcea si citata de istoricul Florin Constantiniu in O istorie sincera a poporului roman (2002).
In ce-i priveste pe Antonesti, casa in care urmau sa fie “gazduiti” era sortita sa aiba un alt ocupant. Cel putin asa sustinea Ion Gheorghe Maurer prin anii ‘60, intr-o discutie cu Nicolae Manolescu.
Arestarea maresalului fusese aproape concomitenta cu “evadarea” lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagarul de la Targu-Jiu, de unde fusese scos de Ion Gheorghe Maurer. Adapostit o noapte in casa preotului Marina (viitorul patriarh Justinian), Maurer si prietenul lui evadat s-au dus a doua zi la locul fixat ca ascunzatoare pentru Dej. Era aceeasi casa din Vatra Luminoasa care intre timp fusese ocupata de persoane mult mai importante.
Dezamagit si cu spaima in suflet, derutat de ce se intampla in jurul lui, Gheorghiu-Dej a trebuit sa se ascunda in casa lui Maurer. La asta s-ar fi redus “contributia” lui la arestarea maresalului Antonescu, spunea in mod cu totul neoficial Ion Gheorghe Maurer, intr-o vreme cand Dej era celebrat ca unul dintre principalii strategi ai “insurectiei armate” contra fascismului.
Cine a intors armele?
Cat de importanta a fost arestarea maresalului si in ce sens?
Evantaiul interpretarilor cuprinde toate registrele: de la cel pozitiv si chiar eroic (o fapta de mare curaj si responsabilitate, care a salvat Romania de la catastrofa si a scurtat razboiul mondial cu peste 6 luni), pana la cel total negativ (o capitulare rusinoasa sau o tradare care a anulat sacrificiile a trei ani de lupta si a dat tara pe mana rusilor).
Dar in privinta evenimentelor reale care au urmat dupa arestarea maresalului, Florin Constantiniu, in amintita sa istorie, face o observatie interesanta, ce ar putea fi considerata chiar fundamentala pentru “eticheta” sub care aranjam actul de la 23 august 1944: “Desi in istoriografia romana si straina s-a vorbit mereu despre intoarcerea armelor de catre Romania impotriva Germaniei, in realitate, Germania a avut initiativa intoarcerii armelor impotriva Romaniei”.
Aceasta intrucat primele actiuni militare ale armatei romane impotriva trupelor germane au avut loc dupa ce acestea, sub comanda generalului Gerstenberg, au deschis ostilitatile si au bombardat Capitala. Observatia istoricului se coroboreaza cu marturiile unuia dintre participantii la arestarea maresalului, generalul Aurel Aldea (mort in inchisoarea de la Aiud, in 1949).
Remodelarea trecutului
In anii 1944 si 1945, pana la instalarea guvernului Petru Groza, lucrurile au fost simple. Arestarea maresalului Antonescu a fost un eveniment salutar, realizat de rege cu colaborarea opozitiei democratice si a unor cercuri militare.
In 1945, incepand din martie, nu mai era acelasi lucru. Potrivit Anei Pauker, in aprilie 1945, actul de la 23 august fusese comis sub influenta Marii Britanii si a Statelor Unite pentru a salva “reactiunea romana” de “ridicarea maselor” in contextul inaintarii Armatei Rosii. Cum miza principala a acestei actiuni fusese “salvarea burgheziei”, comunistii romani o sprijinisera, s-ar zice, fara mare entuziasm, cu oarecare invidie: “Daca partidul nostru ar fi fost puternic, cu mult inainte de 23 august am fi pus capat razboiului si am fi avut un guvern democratic de la inceput”.
Abia in 1948, ziua de 23 august a devenit sarbatoare nationala, si anume ziua eliberarii Romaniei de catre glorioasa armata sovietica.
Incepand din 1959, nu se mai pune problema ca partidul comunist n-ar fi fost puternic inainte de 23 august 1944. Dimpotriva, fusese foarte puternic si datorita lui se realizase “intoarcerea armelor”. Se vorbeste acum despre “contributia exceptionala a tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej la victoria insurectiei de la 23 august 1944”. Ca atare, paradele militare si “demonstratiile oamenilor muncii” devin impresionante si, in fiecare an, la 23 august, pe strazile Bucurestiului, manifestantii se delecteaza cu mici si bere.
Contributia exceptionala a lui Gh. Gheorghiu-Dej va fi larg depasita de cea a liderului comunist urmator, Nicolae Ceausescu. Insurectia armata va deveni Revolutia de Eliberare Sociala si Nationala, Antifascista si Antiimperialista, iar el si Elena Ceausescu vor deveni “eroi intre eroi”. Demonstratiile vor fi si mai ample, iar berea si micii vor fi sublimi. Dar vor lipsi cu desavarsire.
