Iubesc vara si nu numai pentru ca ador soarele si caldura, dar si pentru ca m-am nascut in mijlocul acestui anotimp. De o saptamana, sotul ma tot intreaba: “Ce iti doresti, drept cadou, anul acesta?”. Nu ii pot decat zambi si spune ca cel mai de pret cadou l-am primit deja. L-am primit de la Dumnezeu si doarme in bratele mele. Poate suna cliseistic, dar chiar asta simt. Anul acesta (si pentru toata viata), cadoul cel mai de pret nu poate fi decat copilul meu.
De cand sunt eu insami mama, o sun pe mama mea din Romania foarte des si ii declar dragostea, respectul si admiratia sus si tare. Nu ca n-as fi facut-o si inainte, insa abia acum cred ca realizez cu adevarat cat de valoroasa este mama mea, cate sacrificii a facut pentru noi, cate sacrificii cere “meseria de mama”; cata dragoste si grija, cate renuntari de sine, bucurii, lacrimi, remuscari, frustrari, intrebari a investit in noi, copiii sai. Nici macar nu-mi pot imagina toate aceste sentimente multiplicate si impartite la mai multe suflete, asa cum a facut-o mama. Eu am doar o fetita si iubirea, grija pentru ea, ma coplesesc uneori.
Mama mea a avut intotdeauna o slujba, acum nu pot descrie cum se impartea intre serviciu, ingrijirea noastra, educatie, bucatarie, menaj, basca mai era si cocheta sotie a tatalui meu. Iar pe vremea acelea, in Romania, timpurile erau mai grele, pampersul nu se inventase, scutecele din material se spalau si uscau zilnic, mancarea se gasea mai greu si nici nu exista Internet sau vreo linie Info Santé pentru dileme.
Mama-soacra, venita special la Montreal din Romania pentru a ne ajuta, imi povesteste o viata asemanatoare si o privesc cu admiratie, pentru ca, la varsta dumneaei, inca mai poate petrece nopti albe langa fiica mea si ziua ne poate satisface toate poftele culinare.
Invat sa fiu mama din ce in ce mai mult, ma stradui sa imi invat copila, sa ii citesc expresiile si dorintele, sa jonglez cu rolul de mama si sotie… Nu este usor, dar nici greu nu mi se mai pare. Daca altadata o trezire la ora cinci-sase dimineata m-ar fi transformat intr-o zombie veritabila pentru toata ziua, acum sunt fericita cand prind un somn de trei-patru ore legate, iar energia mea de peste zi este debordanta.
Ma uit mereu in ochii copilului meu si nu imi pot imagina sa o parasesc vreodata sau sa fiu parasita de ea. O spun cu voce tare. Si atunci mama-soacra imi zambeste si ma intreaba: “Dar tu cum ai plecat la marginea lumii de langa mama ta? Fiul meu cum de a venit tocmai aici, atat de departe de mine? Va veni o vreme, draga mea, cand egoismul nu va avea loc intre dorintele tale si deciziile copilului tau”.
Simultan ni se scalda ochii in lacrimi, ai ei pentru doruri trecute si viitoare, ai mei la gandul ca intr-o zi fetita mea isi va cere dreptul la aripi si va zbura de langa mine, asa cum am “zburat” noi (cu Air Canada) departe de mamele noastre.
Abia acum, cand sunt mama, o inteleg pe mama mea si, mai mult, ii inteleg suspinele, dorul, lacrimile din aeroport, grija din voce, la telefon, nevoia de a sti absolut totul despre viata mea, colectiile ei imense de poze si scrisori de la mine. Mama mea este unica, sunt ceea ce sunt pentru ca ea m-a iubit si educat, m-a povatuit si m-a iertat, mi-a dat totul si nu mi-a reprosat nimic.
Mi-as dori sa vad intr-o zi, in ochii copilei mele, dragostea pe care o vede azi mama in ochii mei sau o aude in glasul meu.
Acum inteleg cu adevarat de ce “meseria de mama” este cea mai frumoasa, dar, poate, si cea mai grea din lume. Si nu pot decat spera sa-i invat tainele cat mai temeinic, pentru binele fetitei mele.
Nu stiu daca voi fi vreodata o mama perfecta, pentru ca, vorba aceea, sunt prea ocupata sa-mi ingrijesc fetita cat pot eu de bine ca sa mai am timp si de atinsul perfectiunii… Stiu, insa, cu siguranta, ca anul acesta, de ziua mea, am primit deja cel mai de pret cadou; a poposit nu demult in casa mea, in viata mea, in bratele mele: sunt mama!
