Analistii diferitelor epoci au incercat sa contureze dimensiunea vietii, care de multe ori a semanat cu o scara rupta, scurta si murdara. Totdeauna muritorii au avut posibilitatea de a alege intre bine si rau. A face bine cuiva este mult mai complicat. In schimb, raul este etern, nu seaca niciodata, are un debit constant, face chiar inundatii. Raul a retezat multe vieti, promitand ca va aduce binele, fericirea tuturor, fluturand catusele paradoxurilor. Nu s-a precizat niciodata cand va sosi acea mareata clipa.
Actul de la 23 august 1944 a fost un moment hotarator, necesar dupa unii si dovada de inalta tradare, dupa altii. Dupa ce regele Mihai a facilitat intoarcerea armelor impotriva propriului aliat german si luarea puterii de catre comunisti, noii privilegiati au cautat sa scape in primul rand de monarhul care se credea de neclintit. Decoratiile primite de la sovietici, ca recompensa ca l-a arestat pe Ion Antonescu, l-au facut pe suveran sa creada ca va fi etern. Andrei Visinski a tipat la tanarul monarh sa-si faca bagajele urgent si a trantit usa in asa hal incat a cazut tencuiala de langa toc. La 30 decembrie 1947, Petru Groza l-a amenintat pe rege ca, daca nu abdica de buna voie, isi va periclita nu numai viata, ci si locul faurit in istorie, prin curajul dovedit la arestarea maresalului. Dupa ce si-a desfacut haina ca sa i se vada pistolul, i-a mai precizat ca refuzul semnarii abdicarii va duce la executarea imediata a celor peste 1.000 de studenti, arestati cu ocazia manifestatiei de atasament fata de monarhie.
Dupa acceptarea renuntarii la tron, regele a fost obligat sa paraseasca imediat Romania, inpreuna cu 34 de colaboratori. Comandantul trenului special a fost desemnat Boris Grumberg, alias Alexandru Serghievici Nicolski, unul dintre sefii Brigazii Mobile, unitate sovietica care va fi nucleul viitoarei Securitati. In momentul cand trenul a trecut granita dintre Austria si Elvetia, la 5 ianuarie 1948, i-a dat telefon sefului sau Gheorghe Pintilie ca trenul a intrat in Elvetia fara incidente. Cateva zile mai tarziu, Pantiusa si Emil Bodnaras, un alt ofiter sovietic care fusese numit recent ca ministru al Apararii, i-au cerut lui Gheorghiu-Dej sa anuleze cetatenia romana, atat a monarhului, cat si celor 34 de persoane din suita, cu care a plecat. Au mai precizat ca in urma unor informatii de ultima ora s-a constatat ca regele si cei din anturaj sunt spioni platiti de Occident.
Asa cum spuneam cu alta ocazie, s-a demonstrat de fiecare data ca orice nas isi are nasul. Dupa ce i-au pus catusele maresalului Antonescu, le-a venit randul tuturor celor care au savarsit acea lovitura de stat, tradare prin care credeau ca si-au asigurat viitorul. Monarhul a fost alungat intr-un mod umilitor, Lucretiu Patrascanu a fost executat si aproape toti generalii din conspiratie au luat drumul inchisorilor comuniste, in frunte cu ministrul de Interne, generalul Aurel Aldea. Generalul Radescu a fugit din tara, in 1946, stabilindu-se la New York, unde a murit la 16 mai 1953.
La 6 martie 1945 a fost instaurat la Bucuresti Guvernul marioneta Petru Groza, componenta fiind atent verificata de Andrei Visinski, reprezentantul sovietic in Comisia Aliata de Control. Razboiul inca nu se terminase, Germania urmand sa capituleze doua luni mai tarziu. Pe 7 martie a avut loc o adunare confidentiala. La acea intalnire au luat parte Ana Pauker, Constantin Doncea si Constantin Parvulescu din partea comunistilor romani. Delegatia sovietica era formata din Evgheni Suhalov, Sulam Berzinski, Vasili Prisenko, Nicolai Afcev si generalul Feodor Zurkov. S-a adoptat in unanimitate un plan de masuri fara precedent, care va lovi fara mila in randurile populatiei: 1. ruinarea mosierilor si o noua reforma agrara; 2. desfiintarea armatei burgheze si inlocuirea ei cu alta, populara, indoctrinata politic, pe temelia diviziilor Tudor Vladimirescu si Horia, Closca si Crisan; 3. lichidarea bancilor; 4. desfiintarea gospodariilor taranesti si includerea lor in sistemul colectivist, dupa modelul sovietic; 5. abdicarea regelui; 6. exportul Romaniei dirijat numai spre URSS si lagarul socialist; 7. suprimarea partidelor istorice si arestarea membrilor acestora; 8. crearea unei organizatii de politie, de tipul NKVD-ului sovietic, pentru apararea PCR si lichidarea opozantilor; 9. dezvoltarea industriala si atragerea populatiei rurale spre fabrici si uzine; 10. intrarea in Romania va fi ingaduita numai persoanelor din tarile aflate sub influenta sovietica.
Desi intial a fost numit Gheorghe Tatarascu la Ministerul de Externe, nu peste mult timp i-a luat locul Ana Pauker. Nimeni alta decat cea care a dus greul la organizarea Diviziei Tudor Vladimirescu, formata din prizonieri romani, cazuti la sovietici, luptatori de o conduita indoielnica in opinia colegilor care nu au aderat la cauza, deoarece urmau sa lupte contra propriului popor. Pe acest fond puternic politizat s-a emis decretul din 21 aprilie 1945 despre care am mai vorbit. Prin acel document, noul sistem juridic dirijat de consilierii sovietici rasturna toate principiile de baza ale justitiei romanesti si europene. Devenea o masina de tocat vieti, deoarece orice persoana putea fi arestata si condamnata pentru actiuni faptuite cu ani in urma, chiar daca la acea data legile in vigoare nu le incriminau. S-a trecut la abolirea prezumtiei de nevinovatie. Informatia era considerata proba la dosar, chiar daca era subiectiva. Au urmat alte decrete care aveau menirea sa largeasca aria acuzatiilor, precum omisiunea de denunt si favorizarea infractorului.
Dupa incheierea razboiului, falnicii ofiteri ai armatei regale, caliti in infernul bataliilor s-au intors acasa, ca eroi aureolati pe campul de onoare. In fata lor toata lumea s-a inclinat cu mult respect si adanca recunostinta. Dupa ce au ajuns in tara au fost primiti cu inalte onoruri militare. Ceva mai tarziu au fost arestati, torturati, considerati banditi de catre indivizi cu infatisari primitive, dar cu puteri depline. Principala acuzatie a fost aceea ca au luptat contra fratelui sovietic. Altii, de frica cumplitelor anchete, fiind decorati cu inalte ordine militare romanesti si germane, au devenit fugari. S-au refugiat vremelnic in munti, fiind prinsi si executati in regim de urgenta.
Biografiile acestor partizani ai demnitatii le-am prezentat pe larg in episoadele 8, 17 si 21. Multi au fost executati pe loc, iar altii impuscati in Padurea Verde de langa Timisoara, in zilele de 16 iulie si 2 august 1949. La cativa dintre ei, pe certificatul de deces s-a precizat cu mult cinism ca au murit in aceeasi zi si la aceeasi ora de TBC pulmonar si boli cardiace. Toti ofiterii din munti care au fost prinsi au fost acuzati de tradare de tara. Interesant este ca printre exponentii fortelor de represiune s-a aflat si Emil Bodnaras, fost ofiter roman, care, inainte de razboi isi tradase tara, dezertand la sovietici cu gandul sa-si pregateasca un alt viitor, venind cu tancurile sovietice.
La Tribunalul Militar Timisoara, ca presedinte al completului de judecata a fost numit colonelul Mihai Stefanescu, nimeni altul decat fostul capitan procuror care, inainte de 23 august 1944, i-a acuzat pe comunisti in multe procese, cerand sa li se dea pedepse grele. Desi trecutul sau era cunoscut de noua oranduire totalitarista, a fost mentinut in mod ciudat in cadrele justitiei militare, executand cu exces de zel toate ordinele primite de la Ministerul de Interne. In aceasta postura a judecat si condamnat la moarte sau la multe secole de inchisoare, loturi intregi de anticomunisti, prinsi pe crestele muntilor.
Ceva similar s-a intamplat cu colonelul Alexandru Petrescu, fost director general al penitenciarelor sub Ion Antonescu. Dupa executarea maresalului si venirea comunistilor la putere, inclusiv a celor pe care anterior ii trimisese in inchisori, a fost promovat. In calitate de prim-presedinte al Tribunalului Teritorial Bucuresti, la 25 octombrie 1947, i-a condamnat la temnita grea pe viata pe fruntasii taranisti Iului Maniu si Ion Mihalache. Desi a fost avansat general, ulterior atat el, cat si colonelul Mihai Stefanescu au fost arestati si condamnati pentru crime de razboi in timpul guvernarii antonesciene. O dovada in plus ca slugile tot slugi raman si nu scapa de pedeapsa duplicitatii.
Un alt mare paradox a aparut in 1990. La 22 decembrie, la un an de la fuga lui Ceausescu, cunoscutul politician Victor Babiuc, care detinea functia de ministru al Justitiei, declara cu multa convingere, naivitate sau sfidare: “Procuratura va duce pana la capat descoperirea celor ce s-au facut vinovati fata de poporul roman, atat in timpul regimului comunist, cat si in timpul revolutiei, pentru a fi sanctionati de instantele de judecata, potrivit legii. Renasterea tarii, reconcilierea nationala, restituirea in lume a imaginii adevarate a Romaniei, nu pot fi concepute fara acestea.”
Declaratia este impresionanta, dar nu a fost materializata. Procurorii nu au facut nimic din cauza semaforului politic ramas pe culoarea rosie sau din alte motive. Vinovatii incriminati in pateticul angajament formulat de ministru, rad in hohote deoarece nimeni nu are curajul sa le faca ceva. Isi incaseaza linistiti pensiile fabuloase, sunt tratati cu mare atentie in clinicile Ministerului Administratiei si Internelor, beneficiaza de fel de fel de gratuitati la medicamente, sunt inmormantati cu onoruri militare, in acorduri de fanfara, precum marii eroi ai neamului romanesc.
Din multiplele exemple face parte si cazul generalului magistrat Serbanoiu, fost presedinte al nenumaratelor instante de judecata militare, condamnand dupa 1948 loturi intregi de detinuti politici la milenii de inchisoare. In anul 1990 a fost numit director in Ministerul Justitiei, chiar de catre Victor Babiuc, autorul declaratiei emotionante de mai sus. Batranul magistrat a avut ca obligatie de serviciu eliberarea de acte doveditoare pentru fostii detinuti politici, in vederea stabilirii pensiilor acordate de noile autoritati, pentru multimea anilor petrecuti in inchisorile comuniste. Din primele zile de cand a preluat acea activitate stranie, generalul Serbanoiu s-a mirat nespus de mult, apasat de o mare dilema pe care nu si-o putea explica. Un paradox, probabil unicat, exclamand la un moment dat: “Ce ti-e si cu lumea, domnule. Eu i-am bagat la inchisoare si acum tot eu le dau adeverinte pentru asta.”
Note: Doina Jela – Lexiconul negru, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001; Ion Cristoiu – De la o lovitura de stat la alta, Editura Historia, Bucuresti, 2006, p. 352; Marius Oprea – Chipul mortii, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 29: Dinu C. Giurescu – Uzurpatorii, Editura Vremea, Bucuresti, 2004, p. 12, precum si doua lucrari ale subsemnatului, ce poarta titlurile, Tandretea reprimarii si Cascada imposturii, aparute la Editura Sitech, Craiova, in perioada 2005 – 2006.
O parte a bibliografiei a fost publicata in episodul 24, din 12 decembrie 2008. Diferenta va fi precizata in episodul numarul 69, din 11 decembrie 2009, cind va lua sfarsit prima parte a periplului antitezic. Izvoarele vor fi amintite si pe parcurs, cu toate ca, repetarea surselor va ocupa mult spatiu editorial.
Totdeauna, in descrierea perioadelor tulburi, pline de evenimente controversate la care au participat efective mari de muritori, s-au strecurat si inerentele mici erori.
Diferente minore, pe care unii cronicari le-au evitat, altii au cautat sa le consemneze, ca importante.
Putinele critici pe care le-am primit la adresa celor inserate in serial sunt benefice, deoarece ajuta la remedierea deficientelor si eliminarea generalizarilor. Ma determina sa folosesc mai mult delimitarile, spre avantajul unora si inconvenienta altora sau spre binele tuturor.
