Fetita doarme. Tatal ei doarme langa ea. Ii privesc si nu ma mai satur de priveliste. Este atata liniste intre cuvintele mele si somnul lor, incat tastatura laptopului de la care scriu aceste randuri pare a face un zgomot infernal. Dar nu ma opresc. Daca nu scriu acum, nu stiu cand voi mai avea urmatoarea pauza.
Momentele libere ale unei mamici cu un bebe de nici doua luni, care mai sufera si de “colici”, sunt rare. Colicii sunt intre ghilimele pentru ca, in ciuda pronosticurilor medicului si ale prietenilor, am simtit tot timpul ca nu (numai!) colicii sunt de vina pentru tipetele fetitei mele. Dar la doctorul la care am ajuns mi s-a dat de fiecare data acelasi verdict: “Sunt colici, doamna, mergeti acasa cu copilul si asteptati sa-i treaca”.
Ok, nu sunt o mama experimentata, dar citesc, ascult, intreb. Asa am ajuns la concluzia ca bebelusa mea urla si de alte dureri, nu doar din cauza colicilor. Copilul a inceput sa planga din prima saptamana de viata. “COLICI”, s-au grabit toti sa-mi spuna, desi, in sinea mea, simteam ca o alta durere o macina, de fapt.
Mai intai, am tratat copilul cu remedii homeopatice de pe rafturile farmaciei canadiene: Cocyntal si Kolik. Niciun efect. Mama soacra mi-a adus din Romania Baby Calm, Baby Drink si alte picaturi de acest gen; efect zero (nu ca as fi insistat prea mult asupra administrarii lor, caci ingredientele principale erau tot felul de zaharuri). Vecina mi-a recomandat si adus “ceai de colici” romanesc. Am baut si eu, nu numai fetita, am eliminat absolut tot ce ar fi putut fi “daunator” din dieta mea; niciun rezultat. Si iar am mers la doctor, din nou am fost privita crucis, ca “sunt exagerata cu grija mea; va trece totul de la sine cand va mai creste copilul”. Nicio tentativa de presupunere ca poate alta ar fi problema pentru care fetita mea plange des, sfasietor, si nu doarme prea mult.
De la sine nu au trecut “colicii” nici in a sasea saptamana, cand, intr-o seara, dupa 12 ore de plans, am ajuns cu fetita la “urgentele” Spitalului Sainte Justine. Mi l-a recomandat o prietena careia ii multumesc pentru ca, sunt convinsa, la orice alt spital as fi ajuns, as fi sfarsit in sala de asteptare, cu copilul urlandu-mi in brate pentru ore bune (evident, am exemple concrete care intaresc aceasta afirmatie). La Sainte Justine am fost insa examinati imediat, desi sala de asteptare nu era goala; fetitei i s-au facut teste, inclusiv unul sanguin, am fost ascultati, intrebati, sfatuiti si, in final, i s-a pus diagnosticul de… “reflux”. Se pare ca acidul format in stomac, in exces, ii ardea esofagul si de aici tortura in care fata se zbatea zi si noapte. S-a prescris Prevacid si somn pe salteluta elevata, grija la modul in care mananca, regurgitare, plimbare la verticala dupa mese etc.
Ce m-a impresionat mai departe insa a fost doamna doctor care ne-a asistat la acest spital; o voi numi Dr. G. Fara sa o rugam noi, a intrat pe computer si ne-a confirmat ca “pediatrul” copilului nostru este, de fapt, un doctor de familie intr-o clinica pentru copii. Nu asta mi s-a spus cand am sunat la acea clinica si am facut programarea… In fine. I-am explicat doamnei doctor G. ca am cautat in zadar un doctor pediatru (si cred ca am sunat la mai toate clinicile din Montréal). Stia de aceasta drama a tinerilor parinti.
Am plecat de la spital in acea noapte cu dorinta ferma ca de a doua zi sa continuam cautarile unui alt medic pentru copil. Ei bine, doua zile mai tarziu am fost sunata acasa de un medic pediatru care profeseaza la o clinica aflata la cinci minute de casa noastra. Acesta primise un referral de la doamna doctor G. De ce nu stiam de el? Probabil ca doctorita sunase pentru noi dupa ce plecasem din spital, fara s-o fi rugat sa faca acest efort. Ce gest de Omenie! La acest pediatru (din apropierea casei) nu numai ca sunasem de cateva ori, dar ma si prezentasem (zadarnic!) in persoana, pentru a incerca sa-mi inscriu copilul in lista de pacienti…
Acum, fetita s-a mai linistit, avem zile cu lacrimi si suspine si zile in care gangureste si zambeste ca si cum “colicii si refluxul” sunt doar un vis urat.
Ne mai biruie si oboseala cateodata, dar bucuria de a o avea in viata noastra merita orice sacrificiu. In plus, acum suntem inscrisi pe lista de pacienti a unui pediatru adevarat.
