Pe 7 septembrie s-a incheiat la Montréal editia 2009 a Festival des Films du Monde, in cadrul careia pelicula Copilaria lui Icar, realizata de regizorul de origine romana Alexandru Iordachescu, a avut premiera mondiala.
Filmata in Romania, productia a fost asteptata cu mare interes, mai ales pentru ca este ultimul film in care a jucat Guillaume Depardieu, fiul marelui actor Gérard Depardieu. In plus, pe generic figureaza si numele unui quebechez binecunoscut in mediul artistic de la Montréal, Marcel Beaulieu, in calitate de co-scenarist, alaturi de Alex Iordachescu si Marianne Brun.
Pana unde poate avansa cercetarea stiintifica? Corpul uman si, implicit, viata pot fi obiecte de studiu? Filmul lui Alex Iordachescu, cu o echipa mixta – romana, elvetiana si franceza – abordeaza o problematica universala si foarte discutata in momentul actual: manipularea genetica.
Intr-o tara neidentificata, protagonistul Jonathan Vogel (Guillaume Depardieu) decide sa se supuna intai testelor, apoi tratamentului de regenerare celulara din clinica condusa de profesorul Stivlas Karr (Karl Brandt). Jonathan incearca de fapt sa-si recupereze trecutul: sotia care l-a parasit si piciorul amputat in urma unui accident de motocicleta, crezand in vindecarea unei angoase psihice prin mijloace fiziologice. Profesorul este un vizionar, care crede ca omul trebuie sa-si recapete capacitate de regenerare pierduta, transformandu-se intr-o “specie mai inteleapta, mai putin numeroasa, care va trai mai mult timp”. Iar Jonathan prezinta caracteristicile necesare experimentului, ale carui rezultate se dovedesc neasteptate.
Mitul lui Icar este prezent in figura paterna care crede in atotputernicia stiintei, labirintul este insusi experimentul si clinica izolata intr-o padure seculara. Fiica profesorului, Alice (interpretata de Alysson Paradis, sora Vanessei Paradis), un simbol al intelegerii vietii in conditiile ei de ireversibilitate, este echivalentul Ariadnei, cea care conduce spre iesire. In film nu este explicit, dar ni se da de inteles ca si Alice a fost supusa unor experimente genetice, sau poate fi chiar rezultatul lor.
Povestea este simpla, cu putine personaje, filmate frontal, cu numeroase gros-planuri, care creeaza senzatia de dramatism si intimitate. Montajul e si el minimalist, mizand pe planurile secventa (fara schimbare de cadru sau unghi). Ambianta aminteste de nuvelele lui Buzzati sau Borges – eroul filmului pare ca traieste complet izolat in mijlocul furnicarului din oras, alienat si legat doar de propriile vise si obsesii. Clinica aminteste de un univers concentrationar, este aproape o inchisoare, fie inundata de o lumina rece, fie intunecata, cu scurte momente de luminozitate – in timpul unei plimbari prin padure, de pilda -, spatiul natural contrastand cu spatiul artificial al clinicii.
Jocul actorilor este si el retinut, marcat de gesturi si priviri, Jonathan confruntandu-se cu momente de singuratate si tacere absoluta, prada angoase lor. Povestea lui se identifica de fapt, pana la un anumit punct, cu cea a lui Guillaume Depardieu, care s-a imbolnavit foarte grav la scurt timp dupa terminarea filmarilor, parasindu-ne definitiv.
Asadar, L’Enfance d’Icare a devenit cantecul de lebada al acestui actor sensibil, care i-a imprumutat lui Jonathan cate ceva din trairile lui personale, construind un personaj nuantat si extrem de expresiv, vulnerabil si puternic in acelasi timp. Profesorul infatisat de Karl Brandt inspira incredere prin figura patriahala si vocea domoala, dar descoperim in el un corespondent al mitului faustian si al celui sisific, fiind si el condamnat pentru ca a indraznit sa sfideze zeii, sau legile naturii. Punctul lui sensibil este Alice, o fiinta fragila, aflata sub control medical permanent, care se apropie in alt mod de natura, favorizandu-i dezvoltarea fireasca in loc sa o modifice – relatia ei cu plantele simbolizeaza tocmai aceasta acceptare a omului de a face parte din ciclul mortii si al regenerarii.
Finalul filmului ramane deschis interpretarii, regizorul nu si-a dorit sa dea verdicte, ci sa puna sub semnul intrebarii anumite practici biotehnologice, investigand consecintele unei viziuni pur materialiste asupra vietii – “cand ne gandim ca o stapanim cu totul si ne consideram dotati cu atribute pe care le credeam odinioara exclusiv divine”.
