Prin dosarele prafuite ale Senatului exista un proiect al legii falimentului personal. Nu stim ce contine exact si de unde s-au inspirat juristii care au lucrat la o asemenea lege, dar ea ar fi binevenita in Romania, pentru ca, in acest moment, bancile sunt avantajate in relatia contractuala cu clientii rau-platnici.
Sa pornim de la un exemplu: cetateanul X a luat un credit ipotecar de 100.000 de euro de la banca. La un moment dat, el nu mai reuseste sa-si plateasca ratele. Dupa perioadele legale prevazute de legea in vigoare, banca executa gajul, adica apartamentul sau casa. La data la care s-a semnat contractul, proprietatea imobiliara valora 100.000 de euro. Acum face numai 70.000. Banca nu este agentie imobiliara si, de aceea, doreste sa scape cat mai repede de casa. Sa zicem c-o vinde cu 65.000 de euro. Ei bine, clientul X are in acest moment o datorie de 35.000 de euro la banca respectiva. Pentru ca asa este legea facuta. Institutia financiara trebuie sa-si recupereze toti banii, chiar daca pe piata imobiliara preturile au scazut. Cu alte cuvinte, nu numai ca a ramas fara casa, dar cetateanul X are inca datorii la banca. Plus un dosar de “bad credit”, de care nu se va spala toata viata.
Orice stat cu capul pe umeri face legi prin care cetatenii sai sa fie protejati cat mai bine cu putinta. In Romania, aceasta lege a fost votata pentru bancheri si impotriva clientilor. In orice relatie contractuala, exista riscuri pe care trebuie sa si le asume ambele parti. Si totusi, in privinta creditelor ipotecare, clientul preia toate riscurile, iar banca – niciunul. La adapostul unei asemenea aberatii, bancile straine din Romania fac profituri uriase. Nu este vina lor, ci este prostia, ignoranta sau interesul financiar al celor care au ticluit legea.
In acest sens, o lege a falimentului personal, care suna infricosator la prima vedere, ar ajuta mai mult romanii aflati in impas financiar. Daca spiritul ei ar fi cel din Canada, relatia client-banca s-ar simplifica.
Prin declararea falimentului personal – o situatie extrema, hotarata de tribunal – s-ar executa bunurile aflate in proprietate (fara a atenta la pastrarea nivelului minim de trai – adica omului nu poti sa-i confisti masina de 3.000 de dolari cu care merge la serviciu sau televizorul din casa).
In acest fel, banca isi recupereaza numai o parte din pierdere. Practic, pierderea este impartita de cetatean si banca, intr-o proportie echitabila. Dosarul de credit este afectat, dar numai pentru o perioada de 7 ani. Prin aceasta justa impartire a pierderii, omul are o sansa in viitor sa se redreseze. In Romania, el nu este declarat falit, dar este ruinat si fara nicio sansa in viitor.
O lege a falimentului personal de tip canadian nu ar fi niciodata pe placul bancilor care opereaza in Romania. De ce sa imparta ele riscul cu fraierul de client? Este, din nou, o problema de demnitate a statului roman. Nu poti lasa pe nimeni sa-ti jefuiasca propriii cetateni. Dar administratia romaneasca n-are probleme de constiinta. Ea pare ca se afla in solda bancilor straine din Romania, institutii care nu si-ar permite niciodata sa-si trateze clientii in tarile lor de origine asa cum fac cu romanii.
In Romania, pana si firmelor le este greu sa declare faliment. Mai ales daca au datorii, ca si cum firmele dau faliment pentru ca fac profituri uriase. Este greu, pentru ca statul roman nu negociaza. Si culmea e ca pierde. Sa zicem ca o firma are datorii de 30.000 de euro, cu penalitati cu tot. Firma este suspendata, deci nu mai are activitate de ani buni. Adminsitratorii propun statului plata a 20.000 de euro din datoria de 30.000 si stingerea datoriei. Raspunsul finantelor este un nu hotarat. Rezultatul: statul va executa silit compania, in limita capitalului social al acesteia: 2.000 de lei vechi.
