Implementarea in forta a comunismului a urmarit distrugerea obiceiurilor, deposedarea de pamanturi, arestari in serie, confiscari de case, nationalizari de ateliere, exterminari la scara larga, anularea celor mai frumosi ani ai tineretii si sperantei. Sufletele opozantilor au fost zdrobite, destinele amputate. S-au facut reeducari fortate.
Intreaga tara era o temnita. Nimeni nu avea voie sa fie de alta parere, altfel era arestat ca dusman al poporului. Liderii ajunsi la putere promiteau binele, oferind raul, indoliind familiile celor care mureau pastrandu-si credinta.
Unul dintre exponentii terorii, pe care posteritatea il va judeca, gasindu-i un anumit loc in istorie, a fost Emil Bodnarenko, alias Bodnaras, nascut la 10 februarie 1904, in comuna Iaslovat, din judetul Suceava. Provenea dintr-o familie mixta, tatal sau fiind ucrainian, iar mama de origine germana. In aceste conditii, de mic si-a insusit cele doua limbi, pe care le vorbea fluent. A urmat Liceul Militar din Campulung Moldovenesc si Facultatea de Drept din Iasi. A absolvit apoi ca sef de promotie scoala militara de ofiteri de artilerie de la Timisoara si scoala Speciala de acelasi profil din Bucuresti. Dupa o scurta perioada petrecuta la o unitate militara din Cernauti, a fost transferat in Basarabia, in apropiere de Hotin, unde a fost contactat de elemente comuniste sovietice.
In dorinta de a dezerta, s-a interesat din timp de pozitiile pichetelor de graniceri si daca gheata Nistrului este suficient de rezistenta. Planul fiind pregatit in amanuntime, in noaptea de 15/16 februarie 1932 a traversat granita naturala ce despartea Romania interbelica de URSS. Ajuns in tara vecina a fost incadrat in randul serviciilor speciale sovietice, dupa ce a urmat o scoala din domeniul respectiv la Moscova si Astrahan, inclusiv studii economice. In 1935 s-a intors in mod ilegal in Romania, pentru a indeplini misiuni ale spionajului militar sovietic. Recunoscut de fostii sai camarazi romani, a fost arestat si condamnat la 10 ani de munca silnica pentru dezertare si sustragere de planuri militare. In urma recursului, i s-a redus pedeapsa la cinci ani, executandu-si condamnarea la inchisorile din Brasov, Doftana si Caransebes.
Aflat in detentie, si-a pierdut cetatenia romana, dar a devenit in schimb un marcant membru al PCR. Eliberat in noiembrie 1942, a fost adapostit la Galati de fratele sau, Manole, luand masuri de anihilare a secretarului PCR, stefan Foris, acuzat de tradare, ca agent al Sigurantei. La 4 aprilie 1944, Bodnaras si Iosif Ranghet l-au capturat pe Foris, care sub amenintarea pistolului si-a semnat demisia din partid si din functie. Arhiva partidului a fost preluata pentru a fi selectata, urmand sa apara alte biografii si fapte de vitejie anterioare. Pana la evadarea lui Gheorghiu Dej in august 1944, triumviratul Parvulescu, Ranghet si Bodnaras au condus partidul, fara sa aiba vreo intentie de a lupta pe front.
Emil Bodnaras s-a ocupat de organizarea primelor garzi patriotice. Impreuna cu colonelul Dumitru Damaceanu a coordonat sabotarea luptelor prin ruperea frontului, ce a purtat denumirea de Poarta Iasiului, prin care s-a facilitat inaintarea rapida a ofensivei sovietice spre Bucuresti. La 23 august 1944, Bodnaras – care purta numele conspirativ de Inginerul Ceausu – a organizat, impreuna cu Lucretiu Patrascanu, lovitura de stat in care maresalul Antonescu, alaturi de cativa demnitari, au fost arestati de regele Mihai. Dupa o scurta sechestrare intr-o casa clandestina, prizonierii au fost predati sovieticilor.
In urma alegerilor formale din 1945, Bodnaras a devenit membru al CC al PCR si, dupa 1946, a fost deputat in Marea Adunare Nationala. A ocupat mai multe functii, prin care supraveghea Serviciul Secret de Informatii si Serviciul Secret al Armatei. S-a ocupat de fraudarea alegerilor din noiembrie 1946 si de inscenarea de la aerodromul Tamadau, pentru prinderea grupului Ion Mihalache, care dorea sa fuga din tara. A tinut permanent legatura cu serviciile secrete sovietice, carora le raporta activitatea liderilor comunisti romani. Avansat la gradul de general colonel, la data de 5 noiembrie 1947 a fost numit ministru al Apararii. A preluat acel portofoliu de la generalul Mihail Lascar, care, dupa ce cazuse prizonier la cotul Donului, a venit cu Divizia Horia, Closca si Crisan, decorat cu inaltul Ordin Militar Sovietic Victoria (Pobeda).
La 3 octombrie 1955, Emil Bodnaras a predat conducerea ministerului lui Leontin Szilaghi-Salajan. Intre 20 martie 1957 si 27 aprilie 1959, a fost ministru al Transporturilor si Telecomunicatiilor. A ocupat apoi functiile de vicepresedinte al Consiliului de Ministri si primvicepresedinte al aceluiasi organism. Ca ministru al Apararii, a coordonat sovietizarea urgenta a armatei. Dupa deblocarea fostilor ofiteri cu studii de specialitate, au fost incadrate rapid cadre fara multa carte, dar fidele cauzei. Emil Bodnaras a organizat trimiterea la Moscova a tinerilor preferati, la diferite scoli militare, printre care a fost si Nicolae Ceausescu. Revenit la Bucuresti, Ceausescu a fost promovat de Bodnaras in functia de comisar politic al fortelor armate, acordandui-se direct gradul de general la varsta de 33 de ani, conform uzantelor vremii.
Dupa moartea lui Gheorghiu Dej, survenita la 19 martie 1965, Bodnaras a contribuit hotarator la propulsarea in fruntea partidului a tanarului Ceausescu, in detrimentul lui Gheorghe Apostol, candidatul stabilit de Gheorghiu Dej pe patul de moarte. Desi Nicolae Ceausescu a schimbat aproape in totalitate vechea garnitura loiala defunctului Gheorghiu Dej, totusi, asa cum era firesc, vechiul protector Emil Bodnaras a fost mentinut in diferite functii: vicepresedinte al Consiliului de Stat si altele. Functiile respective erau secundare, nu dadeau posibilitatea stabilirii unor importante decizii in stat. Desi fusese dezertor din armata romana, in 1932, tradandu-si patria, totusi in timpul proceselor partizanilor prinsi in munti, in 1949, Bodnaras i-a denumit tradatori de tara pe ofiterii anticomunisti care trebuiau pedepsiti exemplar, exterminati fara mila.
Bodnaras a decedat la 24 ianuarie 1976 si a fost ingropat in cimitirul comunei natale, Iaslovat, care astazi face parte din oraselul Milisauti. Spre deosebire de ceilalti lideri ai partidului, care au fost inmormantati la Monumentul Eroilor Comunisti din Parcul Libertatii din Bucuresti, la dorinta sa a fost inhumat acolo unde s-a nascut. Pana in 1996, comuna Milisauti din judetul Suceava a purtat numele sau, dupa care s-a revenit la denumirea anterioara. In fata Caminului Cultural din localitate se afla amplasat un bust al demnitarului comunist. Cata fericire a adus localnicilor, numai ei stiu.
Un alt presonaj al timpului a fost preotul Dumitru I. Cumpanasu, nascut la 6 iulie 1900, in localitatea Gradistea din judetul Valcea. Dupa absolvirea scolii din comuna natala, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Ramnicu Valcea. Pana in 1939, a fost invatator si preot, activand timp de 12 ani in randurile Partidului National Taranesc. Dupa acea data, a aderat la doctrina Partidului Comunist Roman – aflat in ilegalitate -, care i-a promis un viitor stralucit. A facut parte din grupul de activisti care, in august 1944, a executat planul de evadare al fruntasilor comunisti din lagarul de la Targu Jiu. Cativa gardieni au inlesnit fuga lor, deoarece paza era in deruta totala, lacatele fiind desfacute cu cheile oportunismului riscant. Imensul cazan cu smoala rosie era deja sosit la Iasi, urmand sa fiarba intreaga Romanie. Fugarii au fost ascunsi in padurea din apropierea comunei Gradistea, unde au fost ajutati cu alimente, haine si incaltaminte. Gheorghiu Dej s-a ascuns in casa preotului Marina, gazda care drept recompensa va ajunge patriarh, in 1948.
Incepand cu 23 august 1944, parintele Dumitru Cumpanasu a muncit ca secretar PCR la Plasa Gradistea. Dupa o scurta perioada ca presedinte al Federatiei Cooperatiste Ramnicu Valcea, a fost promovat ca membru in comitetul de partid al regionalei PCR Oltenia. Intre anii 1945 si 1949, ocupa inalta functie de prefect de Dolj. Pana in anul 1952, a lucrat ca inspector general in cadrul Ministerului de Interne si subsecretar de stat intr-un colectiv din care mai faceau parte exponentii inchizitiei comuniste, in frunte cu Teoharie Georgescu, Alexandru Draghici, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi si altii. Toti promiteau ca vor binele poporului. Dumitru Cumpanasu si-a continuat activitatea la Ministerul Agriculturii, care se extindea pe masura ce socializarea agriculturii facea noi victime. Mijloacele de informare nu precizeaza anul mortii si ce a declarat la sfanta impartasanie, ca o ultima confesare de iertare a pacatelor savarsite.
Aruncandu-ne o privire de ansamblu asupra destituirilor facute de Gheorghiu Dej in randurile capilor Securitatii si ai partidului, se poate observa ca generalul Misu Dulgheru, seful Directiei a V-a, a fost arestat in anul 1952, impreuna cu ministrul de Interne, Teoharie Georgescu. Eliberat dupa trei ani de detentie, Dulgheru a fost trecut in rezerva cu gradul de soldat, din mai multe motive. In 1984, a emigrat in Israel cu familia.
Tot in 1952, in luna august, a fost arestat Vasile Luca, fost secretar al CC al PCR, ministru de Finante si maior in Armata Rosie. A murit la inchisoarea Aiud, la 23 iulie 1963, ca dusman infocat al fostilor colegi de partid, care nu i-au mai recunoscut meritele anterioare si eforturile prin care a cautat sa implementeze comunismul in Romania.
Impreuna cu Vasile Luca a fost arestata Ana Pauker, fost secretar al CC al PCR, ministru al Afacerilor Externe si colonel in Armata Rosie. A fost eliberata dupa un an de arest la domiciliu. S-a angajat cu mare greutate ca referent la Comitetul de Stat pentru Sfaturile Populare si apoi ca traducatoare la Editura Politica. Seful ei era, in acea vreme, Leonte Tismaneanu. La 31 ianuarie 1961, a fost trecut in rezerva generalul de Securitate Alexandru Sergheevici Nicolschi, nascut la Tiraspol. In anul 1963, generalul Gheorghe Pintilie, nascut tot la Tiraspol, a solicitat pensionarea la cerere, vazand ca incet-incet vechea garda se imputineaza. In 1968, a fost scos din partid, cu ocazia reabilitarii lui Vasile Luca si a lui Lucretiu Patrascanu, la arestarea carora a contribuit efectiv, pregatind si regia proceselor. La 14 noiembrie 1968, generalul Alexandru Draghici, cel care a indoliat sute de mii de familii, a fost exclus din guvern si din partid, trecut in rezerva, cu gradul de soldat, la varsta de 55 de ani. Aceeasi reteta s-a aplicat intregii echipe, plina de patriotism, educata de structurile sovietice si cocotata anterior in conducerea Securitatii din Bucuresti, pentru a face carnajul stiut: Piotr Ganciavut, Serghei Nicolau, Volodia Grivici si altii.
In curajoasa sa lucrare, intitulata Cartea albastra a destinelor Securitatii, scrisa de colonelul de Securitate Ion Lesciuc, profesor de istorie, si publicata in 1999, aflam intre paginile 37 si 45 despre notiunea de balastru. Capitolul respectiv se refera la ofiterii de Securitate, organe apreciate pana la un moment dat, dar care au fost scoase apoi din aparatul represiv, sub diferite motivatii, dupa ce prin munca lor au anihilat toate fortele anticomuniste din munti, din orase si sate. O parte dintre ei au plecat in Israel, altii au ramas in Bucuresti sau in provincie, in localitatile unde si-au desfasurat activitatea. O lunga perioada au fost protejati de Ghizella Voss, cunoscuta activista, care conducea sectia de cadre a CC a PMR. Analistii apreciaza ca au cazut in dizgratie in primul rand ca stalinisti incrancenati.
Acuzatiile au fost multe, diversificate, dar si asemanatoare, incepand cu activitati dusmanoase si deviationism de la linia partidului, pana la uneltiri antipartinice. Ideologia intrenationalismului proletar, prevederile Kominternului si alte reguli impuneau ca principala indatorire de a fi mai intai comunist si apoi apartenenta la un anumit popor.
Note: Tirani si Calai – Revista Memoria, nr. 9, Bucuresti, 1993, p.124.
