M-am intalnit cu regizorul Alexandru Iordachescu intr-o dupa-amiaza insorita, pe terasa hotelului Hyatt, unde se afla cartierul general al invitatilor de la Festival des Films du Monde. Punctual cum se cuvine pentru un roman care locuieste la Geneva de la 15 ani, relaxat si vesel, ne-am inteles bine din primul moment, sporovaind despre filme, literatura si ceva politica. Despre Alex s-ar putea spune ca a fost conditionat genetic (ca tot e vorba despre asta in filmul lui): mama lui e artist plastic, unchiul sau, tenorul Dan Iordachescu, a cantat pe marile scene ale lumii, iar verisoara lui, soprana Irina Iordachescu, calca pe urmele tatalui. Mai mult, sotia lui, Ruxandra Zenide, este si ea regizoare, cu un film important la activ: Ryna. Ramane de vazut daca si fiul lor isi va alege aceeasi profesie, deocamdata are viata in fata.
P.R. Cum ti-a venit ideea unui film care sa aiba ca tema manipularea genetica, regenerarea celulara?
Alexandru Iordachescu: Am studiat artele la Geneva si, inca de pe atunci, ma interesa relatia dintre om si tehnologie, modul in care incercam sa ne depasim conditia. Suntem in raport cu tehnologia prin diverse extensii, dar suntem si afectati de ea, incercand sa rezolvam niste nelinisti interioare prin mijloace exterioare. Pana la urma, ne dam seama ca de fapt este numai un drum ocolit, care ne duce tot spre confruntarea cu noi insine.
Acest interes se reflecta in toate proiectele mele. Am avut un profesor de teorie care m-a orientat inspre Michel Foucault, care a dezvoltat foarte multe idei si o problematica in jurul biopoliticii – modul in care societatea intra in intimitatea omului, a vietii. Problemele personale ajung astfel sa fie politizate; inainte nu se vorbea despre minoritati, identitate sexuala sau culturala.
Genetica duce problemele astea spre un alt nivel, incercand sa dea multor aspecte si comportamente o explicatie stric fiziologica, ca si cum am fi conditionati genetic si nu am avea liber arbitru. Filmul a crescut din aceste preocupari, din incercarea de a spune ceea ce de obicei este trecut sub tacere in asemenea situatii.
P.R. Cum a prins contur povestea lui Jonathan Vogel?
A.I. Au fost mai multe povesti si mai multe etape. In martie-aprilie 2008 am schimbat aproape radical scenariul, cu putin inainte de inceperea filmarilor. Initial, protagonistul era acuzator, nu o victima a acestui sistem. Viata are o directie si un sens, si Jonathan si profesorul doresc sa se intoarca in timp. Karr insa isi imagineaza un paradis originar, in care natura era capabila de regenerare, fara sa-si puna problema cauzei schimbarii.
P.R. De ce trebuia sa fie si fiica profesorului bolnava, a fost si ea manipulata genetic?
A.I. Sunt cateva elemente in film care sugereaza asta, intentia mea nu era sa creez un labirint in care sa se piarda spectatorii, acum imi dau seama ca trebuia sa dezvolt mai mult zona respectiva; am scos din film unele momente pe care ar fi trebuit probabil sa le pastrez.
Ideea este ca relatia dintre ei doi nu este una normala tata-fiica, ci de dependenta. Exista o discutie spre sfarsitul filmului in care tatal ii spune ca aparitia ei a fost un miracol, dar nu am vrut sa dau un raspuns clar.
P.R. Povesteste-mi despre relatia ta cu Guillaume Depardieu.
A.I. Scenariul continea deja problematica relativa la boala, dar nu asa cum apare in film. Vorbind cu Ruxandra Zenide, ea mi-a sugerat ca Guillaume ar fi extraordinar, doar ca are problema piciorului amputat. Si pentru mine acela a fost un clic! Mi-am zis ca acest detaliu poate fi inclus in film.
I-am trimis scenariul lui Guillaume, imi era si putin teama de cum il va primi. Acest om a suferit enorm: in urma unui accident de motocicleta, a trecut prin 15 operatii la genunchi, dupa care i-a fost amputat piciorul. Dupa doua-trei saptamani, am primit un telefon: “Salut, sunt Guillaume Depardieu, am citit scenariul si mi-a placut, vreau sa ne intalnim’’. M-am dus foarte nervos la prima intalnire si am descoperit un om extraordinar de inteligent, de sensibil, de cultivat, cu o intelegere profunda a problemelor abordate in scenariu. Guillaume stia foarte bine despre ceea ce voiam sa vorbesc si asta mi-a dat aripi pentru a realiza proiectul.
P.R. Cum s-a desfasurat colaborarea ta cu o echipa internationala, protagonisti francezi, profesorul si asistenta lui – elvetieni, si, in roluri secundare, actori romani?
A.I. Filmarile au durat numai 32 de zile, a fost o perioada foarte intensa, ne-am luptat cu un buget foarte mic, dar a fost minunat. Toti actorii au vorbit practic franceza, chiar Dorotheea Petre (Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, Ryna) si-a invatat replicile, ii facusem un CD si asa si-a repetat frazele.
P.R. Unde ati filmat in Romania ?
A.I. In diverse locuri: Facultatea de Medicina si Opera Romana pentru conferinta, Institutul Ana Aslan pentru clinica, padurea de langa Snagov, parcul de la Mogosoaia.
P.R. De ce s-ar duce spectatorii la Copilaria lui Icar?
A.I. In ciuda faptului ca este un film dificil si tulburator, cred ca ne va ajuta sa ne confruntam cu problematica suferintei, bolii, integritatii fizice, care este cumva absenta astazi din sfera discutiilor. Evitam boala, batranetea, infirmitatea, credem ca putem fi vesnic tineri, frumosi si sanatosi. Daca ajungem sa ne aplecam asupra acestor dileme, ne este mai usor sa le infruntam si sa facem pace cu ele.
P.R. Ce proiecte de viitor ai ?
A.I. Deocamdata e doar o idee, care mi-a incoltit in avion, citind ultima carte a lui Paulo Coelho, Invingatorul este intotdeauna singur, foarte diferita de ceea ce a scris pana acum. Este vorba de 24 de ore pe Croisette, in timpul festivalului de la Cannes, cateva vieti care se incruciseaza si pasiunea pentru crima a unui om foarte bogat si foarte puternic. Mi-am regasit multe idei in carte si, pentru ca am aflat ca si el traieste la Geneva, mi-am propus sa-l contactez cand ma intorc acasa.
