O data pe an, sunt nevoit sa redactez un raport de cheltuieli pentru compania al carei presedinte si unic angajat sunt. Pana anul trecut, aceasta actiune ma imbatranea intr-o saptamana cat pentru o jumatate de an. Echipat cu o lupa si-un pix, imparteam facturile de interes in plicuri, pe luni si tipuri de cheltuieli. Luam apoi plicurile la rand si culegeam datele de pe chitante intr-un fisier Excel. Anul acesta, urmand exemplul unui amic tot presedinte si unic angajat de companie personala, am facut un mare pas inainte in tehnica de evidenta contabila. Printr-un clic de mouse, mi-am descarcat informatiile de pe site-ul bancii pe calculator. Deodata, am capatat o viziune panoramica asupra miscarilor de bani din conturile bancare ale familiei. Cu entuziasmul neofitului in ale contabilitatii, am extins investigatia si asupra cheltuielilor nedeductibile.
“Stii cat ne-a costat Sake anul trecut?”- am intrebat-o pe Cristina. Eram asezati la masa rotunda din salon, iar Sake, lungita pe podea, ne privea. “Cat?” “Cam opt sute de dolari!” “Serios?” “Atat apare pe VISA!”
Am privit-o amandoi pe Sake, parca incercand sa pricepem daca toata aceasta cheltuiala se merita. “Iar tunsul a fost platit cash” – a spus Cristina, ganditoare. “Deci Sake ne-a costat cam o mie de dolari?” – am estimat eu, cu glas sufocat. Si iar am privit-o amandoi pe Sake. Brusc, Sake a sarit in patru picioare si a inceput sa ne maraie. Am inteles ca trebuie sa schimb subiectul.
“Mai am cateva intrebari pentru tine” – i-am spus Cristinei. Aveam ecranul laptopului in fata ochilor. “Cum ar fi care?” – spuse ea. “Beniamino et Co este restaurant?” “Da!” “Bun! Dar Curio Cite?” “Un magazin.” “Dar Rudsak Inc?” “Tot magazin!” “Hmm. Dar Stokes Inc?” “Tot!” “Hmmm. Dar Kif-Kif Import?” “Tu ce faci acum, ma controlezi? Am si eu salariu!”
Si am inteles ca investigatia contabila este o ocupatie inutila si periculoasa. “Ia sa vad eu ce-a mai scris Sake”, i-am spus Cristinei. “Ca bine zici!” – raspunse dansa.
***
Pleaca Elvis, vine Puci
In primele mele luni in apartamentul din Côte-des-Neiges, ma intersectam uneori prin holul de la intrare cu un caine foarte batran, a carui blana neagra avea o evidenta nevoie de-un tuns. Inainta abia miscandu-si picioarele, cu spinarea imobila si cu botul in pamant. Rasufla sacadat, de parca i-ar fi fost extrem de cald. Omul care-i tinea lesa ii spunea, uneori: “Common, Elvis!”
Omul arata si el batran, dar nu chiar ca Elvis. Adica stiu ca avea mai multi ani, dar pentru un biped era mai tanar, pentru ca ei traiesc mai mult decat noi, cainii. Sorin si Cristina ii spuneau Evreul. Cand ieseau amandoi la o plimbare cu mine si ma vedeau oprindu-ma sa adulmec o pata proaspata de pe mocheta din hol, Cristina spunea, invariabil: “Asta-i a cainelui Evreului!”
Apoi a venit o perioada de cateva saptamani in care pe Evreu il vedeam mereu singur. Intr-o zi, Cristina l-a intrebat unde-i Elvis. Omul i-a spus, cu un aer foarte trist: “L-am dus la veterinar. Era prea batran.” Am priceput imediat intelesul sinistru al acestor vorbe. Il stiu din vremea celor doua saptamani petrecute de mine in custile de la SPCA.
Nu mult dupa disparitia lui Elvis, din apartamentul Evreului a inceput sa iasa la plimbare Puci, un “tanar” de numai opt ani. Dupa cum a zis candva inteleptul pechinez Confuzius, “the life goes on”. Doar personajele se schimba, adaug eu.
Le-maudit-petit-chien
De la Sorin, am mai auzit o poveste despre dusul la veterinar cu intentii criminale. Aparent, in pauzele de la serviciu, Sorin vorbeste deseori despre mine, ceea ce-i dragut din partea lui. Un anume Pascal i-a vorbit si el de catelul lui, unul in varsta de cinci ani, numit le-maudit-petit-chien. Pascal este si tatal unui copil de sase luni, zis le-bébé. In casa lor mai locuieste si mama copilului, zisa ma-blonde.
Pascal i-a spus lui Sorin ca, de cand a venit pe lume le-bébé, le-maudit-petit-chien a inceput sa faca sistematic pipi in casa, de preferinta pe canapea, si sa sfasie cu coltii tot ce poate. O margine de mocheta, un pantof, un picior de scaun, orice. “Acum o luna i-am spus lui ma-blonde ca-l duc sa fie injectat. Dar ea, nu, ca e de inteles, bietul caine e gelos pe bébé, se simte abandonat, hai sa mai asteptam putin, macar o luna, ca-si revine. Dar le-maudit-petit-chien nu si-a revenit deloc! Ma-blonde zice acum sa mai asteptam INC{ o luna!”
De atunci, macar o data pe saptamana, Sorin nu uita sa-l intrebe pe Pascal: “Si ce zici ca mai face catelul tau?” Daca uita, ii aminteste Cristina, acasa, sa-ntrebe. Iar Pascal raspunde mereu: “Le-maudit-petit-chien e neschimbat! Intr-una din zilele astea il duc la veterinar!”
Rosie si tanarul care plange
Revin iar la primele luni petrecute de mine in apartamentul din Côte-des-Neiges, pentru ca mai am o poveste atroce de spus. Una despre Rosie, o fata teckel complet neagra, care dadea buzna in apartamentul nostru ori de cate ori prindea usa deschisa.
Pe-atunci aveam cinci-sase luni, iar in bloc eram trei prietene, toate cam de aceeasi varsta. Virgule, de la parter, Rosie si cu mine, de la etajul unu. La parter mai locuiau Elvis si Tiger. Pentru noi, sarmanul Elvis nu conta, dar pe Tiger, cu toti cei zece ani ai lui, il mai bagam in seama. Maaare greseala!
In dupa-amiaza in care s-a petrecut tragedia, Cristina venise acasa, dar mai pierdea putin vremea la calculatorul mare din dormitor, inainte de a ma scoate la plimbare. Ca sa-mi treaca asteptarea mai usor, iesisem pe balcon, la un latrat.
Faptele s-au petrecut extrem de repede. Virgule si Rosie se fugareau pe iarba din fata blocului, asistate de madam Jolicoeur si de Julie. Pe celalalt trotuar trecea Tiger, tragandu-l de lesa pe Alain. Cand i-a vazut, Rosie s-a repezit spre ei. Atunci a aparut masina, inaintand cu o viteza moderata, as zice. Julie a vazut-o si a strigat la sofer. Dar geamurile masinii erau inchise, iar la volan se vedea UN T~N{R. Rosie s-a strecurat printre rotile dinspre bloc, dar roata din spate de pe partea opusa i-a trecut peste cap. A murit pe loc. La botul ei s-a strans imediat o balta de sange.
Stransi langa biata Rosie, s-au pus toti pe plans. Plangeau Julie, madam Jolicoeur si Alain, dar plangea si tanarul coborat din masina, idiotul! L-am latrat pana a navalit Cristina in balcon. Cand a vazut oroarea, mi-a dat dreptate.
La o saptamana dupa accident, Julie si Stéphane, vecinii nostri de vizavi, au aparut acasa cu Lucie, o fata teckel maronie. Dar Lucie nu se compara cu Rosie, pentru ca, dupa cum tot Confuzius zicea, cei buni se duc primii!