Superbul oras Rio de Janeiro a fost desemnat gazda Jocurilor Olim­pice din 2016. Brazi­lienii s-au batut cu Chi­cago (oras sustinut, fireste, de Obama si de… Nadia Co­ma­neci), cu Tokyo (care avea deja o experienta, din 1964) si cu Ma­drid (la care a pus uma­rul si Ion Tiriac).

La prima vedere, Rio ar fi avut putine sanse batandu-se cu trei ora­se din tari care joaca in alta “liga eco­nomica”. De altfel, este pentru prima oara cand cea mai mare competitie sportiva vine intr-o tara din America de Sud.

Jocurile Olimpice au inceput fara ca nimeni sa se gandeasca la bani si asa au mers decenii. Pana cand televiziunile au ajuns atat de puternice incat au devenit principalele purtatoare de recla­ma pentru marile companii. Abia dupa anii ‘90, spo­tu­­rile publicitare au patruns pe arenele olimpi­ce si, odata cu ele, s-a vorbit despre profit si pierderi.

In acest tablou, orasul nostru, Montréal, face o figura aparte. Calculele gresite, coruptia si in­ves­titiile masive au transformat jocurile care au lansat-o pe Nadia Comaneci intr-o gaura financiara uriasa pentru anii ‘80: 2 miliarde de dolari, datorie care a fost achitata abia dupa 30 de ani. Dar Montréalul a fost o poveste speciala. Mai tarziu au aparut calculele finantistilor, criza economica si presiunea populatiei.

La Torino, la editia de iarna din 2006, organizatorii au intrat in panica. Bilete nu prea se vindeau – cine cumpara bilete la schi fond? -, iar companiile nu s-au inghesuit sa bage bani. Asa ca toata lumea a rasuflat usurata dupa bilantul final: 32 de milioane de euro, pierdere neta. Ora­sul si-a asumat deficitul, administratorii lui umbla la taxele locale, iar cetatenii italieni nu prea dau din coada de fericire. Mandria de a fi cetatean al unui oras olimpic paleste in fata pretului la rosii.

Cu Beijing a inceput o noua era. China este o tara in care panoul din strada cu secera si ciocanul sta alaturi de reclama la Canon. O tara cu cenzura la sange si cu incalcari ale drepturilor omului gro­testi pentru occidentali. In pofida pro­tes­te­lor venite din toata lumea, cum ca spiritul olimpic n-ar fi chiar descrierea regimului rosu de la Bei­jing, au contat alte criterii la CIO: banii pusi in joc si, odata cu ei, respectarea angajamentelor. Intotdeauna este mai usor sa faci afa­ceri cu o tara dictatoriala decat cu una libera. Acolo, ordinele se executa, depasirea bugetului n-are nicio importan­ta, iar contribuabilii n-au libertatea sa se opuna fa­ra sa-si piarda gatul. Asa a iesit un spectacol gran­dios, cu sute de mii de figuranti luati cu japca de la serviciu. Bilantul acestor intreceri cu buget co­lo­sal: 146 de mili­oane profit. Asa zic chinezii, du­pa calculele contabililor lor. Comitetul Interna­tio­nal Olim­pic n-are niciun chef sa-i contrazica. E mai incurajator pentru alte orase care se vor sa intre in hora sa se gandeasca la profit decat la pierdere.

Se vede din ce in ce mai clar ca alegerea ta­rilor gazda pentru jocuri olimpice vireaza spre tari bine tinute in mana, ori chiar din lumea a do­ua, cum ar fi Brazilia, unde locuitorii se gan­desc mai mult la distractie, in ritm de samba, decat an­ti­pa­ticii lon­donezi care isi calculeaza taxele, stram­­­ba din nas si nu-i da afara mandria patrio­tica.

Exista, fireste, si avantaje cand organizezi intreceri de amploarea jocurilor olimpice. Mont­ré­alul si-a dezvoltat infrastructura in mod spectaculos, iar de acelasi lucru se pregateste si Rio de Ja­neiro. Primarul orasului anunta investitii de 11 mi­liarde in autostrazi, canalizare si extinderea retelei de metrou. Ramane de vazut cum vor ascunde sub pres cartierele incredibil de sarace, gestionate de carteluri ale drogurilor sau cum se descurca cu criminalitatea infioratoare.

In cazul orasului Vancouver, cu jocurile sale olimpice de iarna de care ne mai despart doar cateva luni, lucrurile stau diferit. Canada e tara sportu­ri­lor de iarna, iar suportul populatiei este unul na­tu­ral. Cand toata lumea patineaza sau are schiuri, nu pare nimic in neregula sa organizezi o asemenea intrecere. In plan financiar sunt, desigur, probleme. Criza a sters de pe lista sponsori importanti, iar deficitul este intuit chiar inainte de startul primei intreceri.

Sa nu uitam ca Formula Unu alearga acum cu profit, chipurile, mai mare pe piste din tari si­tuate pe zacaminte de petrol sau aflate in tranzi­tie, cum e Ungaria (iar in pregatire ar fi chiar Bul­garia), in detrimentul circuitelor clasice cum sunt cele de la Montréal sau Indiannapolis. Ra­mane de vazut daca sacalul Ecclestone a cal­culat bine viitorul acestei intreceri.