Din cele mai vechi timpuri, in Romania a fost nevoie de un Minister al Adevarului. S-au infiintat fel de fel de institutii centrale, dar una care sa gestioneze realitatea nu a existat niciodata.
O perioada si-a arogat aceasta functie Ministerul de Interne al totalitarismului. Intre zidurile acelui edificiu exista un crematoriu in care dispareau documentele importante compromitatoare pentru echipa care conducea carnajul din Bucuresti si din alte inchisori.
Versiunile succesive trebuiau arse. Se pastra doar ultima varianta, dupa care, disparea si ea, cand regimul adopta alte orientari si mentalitati impuse de conjunctura.
La 6 decembrie 1949 a debutat in Romania o experienta unicat, fara precedent, numita reeducarea prin autodemascare. Laboratorul acestor experimente a fost inchisoarea Pitesti, o insula a ororii absolute, despre care am amintit si in episodul numarul 1. Dupa 18 august 1952, intensitatea dementei a fost redusa datorita unui complex de imprejurari. In schimb, metodele perfectionate s-au extins si asupra altor temnite politice din infernul concentrationar, penitenciare tenebroase, in care se dorea distrugerea fara mila a opozantilor comunismului. Chinurile descrise de supravietuitori au aparut in multe alte marturisiri de buna credinta. Reeducarea era considerata o metafora a mortii.
Lucrarea memorialistica a detinutului politic Dumitru Bacu a fost evaluata de cunoscatorii fenomenului ca avand un ridicat grad de sinceritate, respectand autenticul. Sirul crimelor care au debutat la acea data au avut la baza un plan bine stabilit pe etape, respectand progresia intensitatii durerii. Autorii din umbra ai scenariului diabolic au pus la punct detaliile pentru a fi lichidata din fasa rezistenta morala a tinerilor detinuti politici. Era ceva nou in domeniu, model care a urmarit sa estompeze crimele directe savarsite de cadrele active ale organelor represive comuniste. Ca regulament demn de urmat a fost propus Poemul pedagogic al lui Makarenko, teoretician considerat un rafinat descoperitor al procedeelor de producere a durerii. Documentul respectiv era un fel de ghid, prin care se trecea la aplicarea torturii neintrerupte, de mare eficienta.
In intentia de a se intelege mai bine fenomenul, trebuie precizat ca, la inceput, tortionarii selectati aveau statutul de informatori zelosi in celulele penitenciarului din Suceava, dupa ce au fost terorizati in exces de catre gardieni si anchetatori, sub indrumarea directorului Teodor Busuioceanu. Dorind sa se remarce in ochii temnicerilor ca sunt devotati cauzei, adeptii bestialitatii au infiintat Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste – ODCC. Aveau celule separate, alimentatie suplimentara, promisiuni de reducere a pedepsei, chiar daca au fost legionari.
De la Suceava, nucleul de 8 experti ai supliciului, rezultat din randul detinutilor reeducati, a fost transferat la Jilava, pana in aprilie 1949. In aceasta perioada de tranzit, Eugen Turcanu, seful batausilor, a fost instruit de generalul Nicolski, care pusese la punct celebrul plan de reeducare prin tortura permanenta, fara pauze, asa cum am mai aratat. S-a mizat pe faptul ca in regimul detentiei politice, tinerii opozanti ai comunismului nu sunt atenti la pericolele din jur, nu sunt prudenti. Fara sa-si dea seama, intr-o discutie banala cu un detinut necunoscut, urmau sa scoata la iveala fapte suplimentare si nume pe care le ascunsesera in timpul anchetei. Demonstrau o ingrijorare sincera fata de cei lasati in libertate. Isi faceau planuri naive, cautand o ocazie pentru a transmite celor de afara diferite avertizari. Sa fie precauti cu cei din anturaj, prieteni intre care, in mod sigur se afla un informator recrutat recent.
Din grupul tortionarilor, pe langa Turcanu si Bogdanovici, facea parte si Alexandru Popa, zis Popa Tanu, fost student la Facultatea de Agronomie din Iasi, precum si studentii Livinski, Martinus si Leonida. Ca un paradox, toate aceste figuri decazute acum moraliceste facusera parte din randurile tineretului legionar, unde erau acceptati numai premianti onesti.
Sinistra grupare a ajuns la inchisoarea Pitesti, in noaptea de 21/22 aprilie 1949. Timp de cateva luni s-au facut pregatiri riguroase. Dupa finalizarea instruirii, in seara zilei de 6 decembrie 1949 a fost dat semnalul pieirii, a coborat infernul, a inceput cumplita reeducare prin demascare. Se inaugura un nou sistem de tortura, in care batausii celor incarcerati nu mai erau gardienii. Erau chiar detinutii alesi pe spranceana, nominalizati anterior. Virgil Ierunca, in volumul Fenomenul Pitesti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, la pagina 27, il citeaza pe Dumitru Bacu, care a facut unele clasificari.
La acea data, in sinistra inchisoare erau peste 1000 de studenti nefericiti, impartiti in patru categorii: 1. Tineri retinuti fara sentinta judecatoreasa, dar care stateau de regula inchisi 6-7 ani. 2. Cei condamnati pentru delicte minore, precum omisiune de denunt sau favorizarea unui prieten. Pedepsele variau intre 3-5 ani de claustrare. 3. Contrarevolutionari, incadrati la crima de uneltire contra ordinei sociale, cu pedepse de la 8 la 15 ani de temnita grea. 4. Opozanti- sefi de grupuri, condamnati la perioade ce variau intre 10 si 25 de ani de munca silnica, pentru organizarea unor tentative de trecere a frontierei sau coordonatori ai unor mitinguri antisovietice, instigatori care scandau injurii la adresa Marelui Stalin, Tatucul popoarelor socialiste.
La randul ei, reeducarea avea patru faze: 1. Demascarea externa. Detinutul trebuia sa-si arate loialitatea fata de PMR si organizatia ODCC, spunand tot ce ascunsese in anchetele anterioare. Continua sa-si denunte toate legaturile pe care le pastra in afara inchisorii, precum si alte complicitati. Rezultatele erau de mare succes. 2. Demascarea interna. Studentul schingiuit era obligat sa-i demaste pe toti cei care il ajutasera sa reziste in interiorul inchisorii. Fie ca erau alti detinuti, care il imbarbatasera sau il pusesera in garda sa fie prudent, fie ca avea un anchetator mai binevoitor sau un gardian intelegator, onestitatea acelora urmand sa fie pedepsita crunt. 3. Demascarea morala publica. Detinutul era nevoit sa-si calomnieze familia, sa-i descrie pe cei de acasa in cele mai cumplite ipostaze, fara sa fie respectat adevarul.
Spre exemplificare, tatal, de la statutul de intelectual respectabil, simbol al moralitatii, era obligat sa apara ca un escroc ordinar, un bandit notoriu, dusman al poporului. Desi era nevinovat, se trezea ca este arestat in urma minciunilor scornite de fiul desfigurat in timpul supliciului. Mama avea surpriza sa treaca de la statutul onorabil de doamna seriosa si factor educational de inalt nivel, la cel de prostituata, la ale carei orgii a asistat si fiul sau de fiecare data. 4. Reeducatul-calau. Cel reeducat era pus sa-l schingiuiasca pe propriul sau prieten, pana la epuizare, ultimul devenind la randul lui calau. Tortura a fost cheia reusitei. Multi au vrut sa se sinucida, dar nu aveau cum, cand si cu ce. Erau zi si noapte supravegheati si maltratati intr-o continuitate perfecta.
Deoarece fenomenul a degenerat, sefii Securitatii au luat masuri sa sparga gasca. Sa o mute la Gherla si la Canal. De la inchisoarea Pitesti, tortionarii repartizati pentru Gherla au ajuns la destinatie, in ziua de 18 august 1951. Fara Bogdanovici, care fusese omorat de Turcanu pentru rivalitati mai vechi, moment care va fi detaliat in episodul urmator. In noul loc de experimente, Paul Cavadia, fost student la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, s-a remarcat ca unul dintre maleficii reeducati, vestit pentru celebra lovitura la ficat. Dupa eliberare, a ramas un sarguincios informator, lucrand ca cercetator in domeniul Istoriei Artelor, zambind permanent celor din jurul sau.
Tot de la Pitesti au plecat la Canalul mortii doua brigazi de reeducati, care urmau sa faca prapadul stiut in lagarele de exterminare din Dobrogea. Printre ei se aflau studentii Enachescu, Cojocaru si Lupascu, recrutati de colonelul Zeller, care, ceva mai tarziu, cand a realizat halul in care a ajuns omul, cel mai pretios capital, si-a tras un glonte in cap. Gest tardiv.
Un alt caz complicat l-a reprezentat studentul medicinist Gheorghe Calciu, care dupa detentie a ajuns preot. Despre el s-au scris multe carti, in care au fost scoase in relief serpentinele caracterului sau, reeducat pe partiile terorii. Consider ca martorii care au stat in preajma sa au descris realitatile cu mult mai bine. Gheorghe Calciu nu a fost executat in grupul tortionarilor reeducati, deoarece a anutat ca nu va raspunde la nicio intrebare pana nu va fi adus ca martor la proces adevaratul initiator al experimentelor criminale, generalul Alexandru Nicolski.
Supravietuitorii au marturisit ca la Gherla s-a torturat de dragul torturii. Moartea fruntasului socialist Fluieras a fost opera detinutilor Ludovic Rek si a fostului student clujean Juberian. O alta victima a acestora, ajutati de tortionarul Livinski, a fost Aurelian Pana, ministru al Agriculturii in guvernul Antonescu. La 10 decembrie 1951, conducerea inchisorii Gherla a anuntat ca peste cateva zile o serie de detinuti politici urmeaza sa-si faca bagajele. Pe lista erau cei care se remarcasera in cadrul ODCC, in frunte cu Turcanu, Popa si Livinski. Fruntasi pe ramura cu multe victime la activ, toti isi asteptau rasplata pentru faptul ca au ajutat substantial organele represive, reducand la tacere multi opozanti ai comunismului.
Turcanu i-a asigurat pe calaii din anturaj ca partidul le va face marea cinste sa-i angajeze ca ofiteri de Securitate. Si-au impartit si gradele: Turcanu se vedea colonel direct, ceilalti urmand sa primeasca grade mai mici. Carte aveau suficienta, fiind fosti studenti, in comparatie cu multi dintre coordonatorii lor, care erau deficitari la acest capitol. Transferati la Bucuresti in ziua de 19 decembrie 1951, toti selectatii se credeau deja imbracati in vestoane cu nasturi stralucitori si epoleti purpurii. Au fost mintiti cu oferta stranie prin care li se promitea ca, pentru a fi acceptati in randul ofiterilor superiori de Securitate, trebuie sa scrie pe hartie, in mod amanuntit, toate metodele folosite si numarul de victime care a rezultat in urma torturii. Turcanu, bucuros ca avusese o activitate laborioasa in acest sens, a scris cu multa sinceritate sute de pagini, pentru a demonstra ca merita sa fie angajat direct colonel. Cand si-a dat seama de cursa intinsa a fost prea tarziu.
Toate crimele laudative, detaliate amanuntit pe hartie, au devenit material probator-acuzator la adresa lor. Cercetarile au durat trei ani. Adevaratii initiatori ai reeducarii au absentat de la proces, in mod firesc. Detinutii tortionari, reeducati special penru a-i asasina pe ceilalti detinuti politici, au fost executati prin impuscare la Jilava, in ziua de 17 decembrie 1954. De ochii lumii. Adevaratul proces al crimelor de la Pitesti si din celelalte locuri de exterminare nu a avut loc niciodata.
Pana atunci, temnicerii infernului concentrationar incaseaza in continuare pensii fabuloase, mor in liniste acasa, sunt inmormantati in acorduri de fanfara, cu garda militara. De aceste onoruri nu au beneficiat adevaratii eroi ai neamului romanesc, patrioti aruncati in gropi comune fara sicriu si cruce.
Note: Memorialul durerii, Iulia Hossu Longin, Editura Humanitas, 2007, p. 131
