Asociatia Culturala Romana a comemorat, in cadrul Clubului de Aur, joi, 24 septembrie, persoana si personalitatea doctorului Ion Taranu. Se implinisera sase luni de cand el ne parasise. A fost multa lume la Clubul de Aur, mai multa ca de obicei, si numerosi au fost cei care au luat cuvantul de omagiere.
In acele momente, gandurile mele au reconstituit cateva amintiri din vremuri trecute. Am evocat ultima intalnire, cand, in toamna trecuta, doctorul Ion Taranu ne-a chemat la Campul romanesc, la Val-David. Atunci nu banuiam ca era, de fapt, intalnirea de despartire.
Erau de fata si prietenii sai din sat, primarul din Val-David, era si domnul Duguay, fostul Ambasador al Canadei in Romania si altii.
Doctorul Ion Taranu ne-a primit la Campul romanesc, sub sopronul acoperit, langa scena. A vorbit simplu, fara emfaza. A vrut sa se destainuie. Ne-a comunicat afectiunea de care suferea si fazele ei, evolutia inerenta. A vorbit chiar cu oarecare indiferenta, iar cuvantul sau a fost simplu si neinflorit, ca al unui taran din Carpati, fara nicio vorba care sa aminteasca suferinta, fara patetism.
Ne-a descris afectiunea sa de parca ar fi prezentat studentilor un caz din spital, nicicum propria sa suferinta. Nicio vorba care sa sugereze despartirea.
Cuvantul sau a conti-nuat. Dar ceea ce ne-a impresionat mai cu seama a fost evocarea Campului romanesc, care este in primul rand opera sa. A vorbit cu simt de raspundere, de angajare fata de colectivitatea de imigranti pe care, de fapt, a condus-o cu multa dragoste atata amar de ani. Era sentimentul datoriei implinite.
Am inteles insa, mai in urma, ca acesta era testamentul sau nescris. Nu testamentul asternut pe hartie, ci acela pe care l-am pastrat in memorie, prin cele ce am inteles din cuvintele sale. Ne-a explicat anume ca noi, romanii din Canada, nu suntem indivizi separati, nici macar grupuri, ci o intreaga lume romaneasca aici, fara diferentieri sau preferinte pentru anumite locuri de intalnire, pentru anumite grupuri sau parohii. De aceea Campul romanesc de la Val-David primeste si infrateste pe toti cei cu inima romaneasca, si pe multi altii care se simt frati cu noi. Iar datoria noastra este sa pastram acel loc ca pe un pamant romanesc, sa-l iubim si sa-l lasam mai departe urmasilor nostri.
Atunci am inteles inca o data ca, fara sa tina seama de anumite grupulete, formate ici si colo in Montréal sau in alte locuri, Campul romanesc de la Val-David ne aduna si ne catalizeaza apartenenta la un tot unitar, care nu se poate pierde. Acesta a fost testamentul de suflet al doctorului Ion Taranu.