Ca o continuare a episodului trecut, voi incerca sa fac portretul unuia dintre cei mai mari criminali, care au actionat in perimetrul inchisorilor politice romanesti. Este vorba de Eugen Turcanu, care s-a nascut la 8 iulie 1925, la Paltinis, in jude­tul Suceava. Inca de pe bancile liceului a activat in cadrul Fratiilor de Cruce le­gio­nare. Provenea dintr-o familie cu sase co­pii. S-a casatorit cu Oltea, fata unui avocat bucovinean, rezultand o fetita. Dupa 23 august 1944, Turcanu s-a inscris intr-o asociatie studenteasca, fidela noilor au­to­ritati comuniste, precum si in randurile Partidul Comunist Roman. A urmat trei ani cursurile Facultatii de Drept din Iasi, primind o functie juridica in cadrul Birou­lui Politic al Organizatiei comuniste a mu­nicipiului Iasi. In scopul altor promo­vari viitoare, a fost trimis la Bucuresti pentru a urma un curs de diplomatie. Toc­mai cand isi pregatea documentele si ti­che­tele de calatorie sa plece in Elvetia, unde a fost directionat sa-si definitiveze pregatirea in domeniul relatiilor interna­tionale, a fost deconspirat de Bogdano­vici, fostul sau camarad legionar, care a facut acel neasteptat denunt in timpul an­chetelor dure la care a fost supus.

Pentru delatiunea incendiara, care a retezat intregul buchet de sperante ale ce­lui care se vedea inclus intr-o lume aparte, Bogdanovici va muri mai tarziu, la inchi­soarea Pitesti, in chinuri cumplite. A fost asasinat lent de amicul Turcanu, care, in loc sa obtina pandantivul de am­ba­sador, a trebuit sa imbrace hainele spe­ci­fice detinutilor politici. S-a trezit cu vi­itorul compromis, in clipa cand se afla in plina ascensiune diplomatica.

Descoperit ca oportunist notoriu, cel care visa ca lumea urma sa i se adreseze cu titlul de excelenta, a fost arestat la 25 iunie 1948 si condamnat la sapte ani de inchisoare corectionara, pentru activitatea legionara anterioara. Noile legi anacroni­ce prevedeau pedepsirea unor opinii sau fapte ostile comunismului care au avut loc cu mult timp in urma, chiar daca la acea data nu erau considerate infractiuni. Inchis la Penitenciarul Suceava, a infiintat impreuna cu alti tineri, colegi de detentie, Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste, adica ODCC, incercand scur­tarea pedepselor.

La sfarsitul lui martie 1949, grupul intreg a fost trimis la inchisoarea Jilava, perioada in care liderul Turcanu a fost in­struit de generalul de Securitate Nicolski si inspectorul Raileanu, referitor la noul plan diabolic de reeducare prin tortura per­manenta, fara pauze, metode ce trebu­iau aplicate studentilor opozanti. Si astfel, la 22 aprilie 1949, Eugen Turcanu a ajuns la Pitesti, unde urma sa inaugureze laboratorul reeducarii prin tortura continua, conform invataturilor marelui pedagog sovietic, Anton Semionovici Makarenko.

Intre zidurile viitorul abator se fa­ceau pregatiri intense pentru punerea la punct a strategiilor criminale, stabilite de conducerea Securitatii. Asasinatele in se­rie au debutat in forta la sfarsitul zilei de 6 decembrie 1949, cand altii il asteptau cu nerabdare pe Mos Nicolae. La fel ca si la Suceava, Turcanu a devenit informatorul credincios al conducerii inchisorii, respec­tand indicatiile directorului Dumitrescu. A obtinut un tratament special, supliment de mancare si alte privilegii, inclusiv promisiunea care dadea garantii certe, ca, dupa finalizarea experimentului, va fi incadrat ca ofiter de Securitate, impreuna cu in­trea­ga echipa de batausi.

In aceste conditii, a fost declansat in premiera absoluta procesul reeducarii prin autodemascare, ritual sangeros, in urma caruia vor muri multi nevinovati. Reteta era noua. Gardienii erau scosi din ecuatia ciomagarilor, devenind curati ca lacrima si drepti ca lumanarea. Tortura era asigurata chiar de detinutii tortionari calificati. Chinurile erau de natura fizica, pe fondul impunerii supliciului psihic. In celula in care urmau sa fie schingiuiti nefericitii, care stateau ingroziti la rand, Turcanu aplica intentionat o prelungita asteptare, inainte de inceperea calvarului. Clipele de mare incordare erau lungi si cumplite. Tor­tionarul se uita pe fereastra minute in sir. Unele victime doreau prelungirea contemplarii, altele preferau inceperea sedin­tei de bataie si desfigurare, sa se termine mai repede acel moment infernal, deoa­rece urma altul pentru a se respecta continuitatea.

CITEȘTE ȘI:  Gheţarii din vestul Statelor Unite „probabil vor dispărea până în 2070-2080”

Deodata, iesind din acea prelungita reverie, Turcanu incepea flagelarea celor ce tremurau ca varga, imputandu-le ca, in loc sa stea acasa cu familia, in libertate, el trebuia sa le faca educatie celor care nu accepta comunismul. Timp de doi ani si patru luni, situatia a fost scapata de sub control, dar acceptata de autoritati. Cri­me­le s-au inmultit, supravietuitorii s-au imputinat, fenomen fara precedent, de ca­re a auzit strainatatea. Pentru a incheia masacrul ce luase amploare la inchisoarea Pitesti, orori despre care Securitatea sus­tinea, cu ipocrizie ca nu a auzit, la 18 au­gust 1951, inaltii temniceri au hotarat sa-l transfere pe Eugen Turcanu la penitenciarul Gherla, secondat de cativa coechipieri. Dupa patru luni de noi experimente la un nivel redus, la 19 de­cem­brie 1951, maestrul terorii a fost di­rec­tionat catre inchisoarea Jilava. Trei ani au durat cercetarile, urmate de un proces jenant.

In rechizitoriu era inclusa lunga de­claratie al lui Turcanu, pe care a intocmit-o cu naivitate, mult timp in urma, atunci cand i s-a promis ca, daca explica detaliat cate crime a facut si prin ce metode, va fi incadrat colonel de Securitate. La incepu­tul listei impresionante, in care figurau 30 de nefericiti pe care i-a exterminat in chi­nuri groaznice, i-a mentionat pe fostii sai prieteni: Alexandru Bogdanovici, Corne­liu Nita, Eugen Gavrilescu, Gheorghe Ser­ban si altii. 780 de norocosi au scapat cu viata din mainile sale, dupa ce au fost desfigurati trupeste si sufleteste, rama­nand cu adanci sechele, pentru tot restul zilelor. Somnul ratiunii a nascut demoni.

Iulia Hossu Longin, in lucrarea Me­morialul durerii, Editura Humanitas, Bu­cu­resti, 2007, la pagina 131, precizeaza ca Eugen Turcanu, in timpul procesului, la 4 mai 1954, in depozitia sa, a dezvaluit, cu seninatate de ce a folosit metode de vio­lenta excesiva. Toate caile de producere a durerii au fost impuse si aprobate de Ale­x­andru Dumitrescu, directorul Penitenci­arului Pitesti, de Iagaru Marin si Mircea Mihai, ofiteri politici, precum si de in­spectorul general Raileanu, din MAI, in­trucat detinutii nu voiau sa recunoasca ceea ce nu declarasera in fata organelor de ancheta.

Condamnarea a insemnat executarea prin impuscare a lui Turcanu impreuna cu o parte a echipei, in seara zilei de 7 decembrie 1954. Amanuntele le-am deta­liat in episodul trecut. Conform uzantelor vremii, decesul a fost inregistrat in evidentele Sfatului Popular al comunei Jilava abia la 5 octombrie 1962, la 8 ani de la ciuruire. Autoritatile au dorit mereu sa stearga urmele incriminatoare, petrecute la Pitesti, Gherla si alte lagare de exterminare.

Procesul a avut loc in perioada septembrie-noiembrie 1954. Completul de judecata era condus de colonelul Ale­xan­dru Petrescu, cel care prezidase si la procesele sabotorilor de la Canal, ale lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Romulus Cofler, Emil Calmanovici, Bellu Zilber si ale altora, carora le aplicase pedepse maxime, de ordinul secolelor de detentie. Dupa ce au fost executati toti acei acari Pauni ai crimelor reeducarii, exponentii organelor represive s-au spalat pe maini, trecand la declaratii jenante. In prima faza au mintit ca nu au cunoscut nimic despre feno­me­nul reeducarii prin tortura permanenta, ge­nerator de atatea orori si cadavre. Ulterior, dis­pecerii, care incercau sa-si dovedeasca necunoasterea carnajului, au trecut la cea de-a doua varianta, a ipocriziei.

CITEȘTE ȘI:  NASA a prezentat costumul spaţial ce va fi purtat de astronauţi pe Lună (video)

I-au acuzat cu multa manie proletara pe detinutii politici tortionari, care in rea­litate au fost coordonati din umbra tot de Securitate: un grup de studenti arestati, agenti ai imperialismului american, mistici, habotnici si retrograzi, s-au apucat sa schingiuiasca pe ceilalti colegi ai lor, pentru ca sa compromita conducerea inchisorilor si, prin ea, partidul. Primisera dispo­zitii din exterior, de la cei care sunt in strainatate si conduc echipele de spioni si sabotori. Vroiau ca, la un moment potri­vit, sa acuze partidul ca fiind intiatorul si, de­ci, vinovatul.

Declaratia de nevinovatie este lacri­mogena. Detaliile sunt confirmate de Vir­gil Ierunca in lucrarea memorialistica Fe­nomenul Pitesti, aparuta la Editura Hu­ma­­nitas, Bucuresti, 1990. Se acceptau nu­mai asasinatele efectuate de tortionari, instruiti special pentru combinarea in­timi­darii cu umilirea, epuizarea cu extermi­na­rea. Organele represive repetau acel discurs obosit cu nuante speculative: Nu avem nimic cu vinovatul, ci numai cu vi­na sa. S-a ajuns pana acolo incat supravie­tuitorii cu demnitatea terfelita, cu creierul spalat, au multumit din inima organelor de partid si de stat pentru corectitudinea pedepselor primite, chiar daca aveau de efectuat 20-25 de ani de temnita grea.

Se cauta anularea demnitatii prin orice procedee, inclusiv cele scatofage. Devenise ceva firesc, o obisnuinta, ca cel maltratat sa-si manance excrementele sau sa-si afunde capul in hardaul cu fecale, in fata celor care asistau la spectacolul cum­plit. In vastul program al reeducarii s-a introdus acel nou supliciu, asistarea la umiliri si schingiuri. Inspaimantatii, care priveau la spectacolul terifiant, considerau postura de spectator ingrozit cu mult mai insuportabila decat aceea de a fi actor mal­tratat, despicat trupeste si sufleteste.

Dupa acel proces penibil, in urma caruia au fost executati cei despre care am amintit, au mai existat cateva procese je­nante, prin care s-a cautat sa se dove­deas­ca naivilor luarea de masuri ferme impo­triva celor care au ordonat masacrul. Au fost arestati cativa directori si comandanti de inchisori, in ograda carora s-au petrecut asasinatele in lant, crime incurajate si acceptate in scopul demascarilor.

Desi sentintele erau severe in apa­renta, de ordinul a 25 de ani de munca silnica, cei considerati vinovati in urma unor procese-mascarada au efectuat o mica parte din pedeapsa. Gratiati in regim de urgenta, au primit inapoi gradele si privilegiile, cu scuzele de rigoare. Printre ei s-au aflat Alexandru Dumitrescu, directorul inchisorii Pitesti, colonelul Liviu Borcea, comandantul lagarului de exterminare de la Capu Midia, colonelul Au­gustin Albon, comandantul lagarului de munca fortata de la Peninsula si altii.

Colonelul Teodor Sepeanu, director al Securitatii Capitalei, coordonator al ofi­terilor de contrainformatii si inspector al penitenciarelor politice a avut aceeasi soarta. Pus in libertate in noiembrie 1957, a fost scarbit de ce au putut sa-i faca co­legii sai, la fel de culpabili. A refuzat sa reintre in sistem. Chiar daca in documente figureaza cu totul altceva, toti cei condamnati au efectuat cate trei luni de inchisoare. Dovada ca totul este posibil am intalnit-o la impresionantele procese din 1990. Curgeau condamnarile la televizor, de ne dureau inimile si compati­mi­ri­le. In schimb, condamnatii ascultau linistiti as­prele sentinte. Stiau ei de ce.

Ad