Complexul Premiului Nobel
Termenul de „complex al Premiului Nobel” este celebru si isi are originea intr-un articol al psihiatrei Helen Tartakoff, The Normal Personality in Our Culture and the Nobel Prize Complex (1966), unde el este definit ca trasatura comportamentala a unor persoane animate de mari ambitii, cum ar fi sa devina sefi de stat, sa intre in posesia unor averi fabuloase sau sa castige un premiu prestigios – un Oscar ori un… Nobel.

Cu sau fara vreo legatura cu artico­lul cerceta­toarei germane, e foarte ras­pan­dit printre romani sentimentul ca oamenii de stiinta si de cultura din tara ar fi prea putin pretuiti pe plan mondial: onorurile internationale i-ar cam ocoli si ar fi acordate, din motive exterioare domeniului lor de activitate, altora mult mai putin merituosi. Spre a explica aceasta situatie, pentru stiinta este de regula mentionat lobby-ul foarte eficace din partea unor organisme sau comunitati stiintifice influente in favoarea candidatilor lor, iar pentru literatura s-a invocat circulatia dificila a limbii noastre in raport cu altele – engleza, franceza, germana, spaniola, portugheza, italiana…

Argumentul cu slaba circulatie a limbii romane a devenit desuet in fata constatarii ca scriitori din alte limbi, cu o circulatie comparabila (maghiara, polona, turca) au fost totusi remarcati si premiati de juriul Academiei suedeze de la Stockholm.

Raman atunci intrebarile tulburatoare daca e vorba de o lipsa de valoare ori de o incapacitate a societatii romanesti de a face vizibila universalitatea va­lo­rilor nascute in mijlocul ei. Un autor precum Laurentiu Ulici a alcatuit, cu multi ani in urma, o antologie Nobel contra Nobel, in care propune o intreaga lista de autori romani (I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Nicolae Breban) care ar fi meritat mai mult decat altii celebrul premiu suedez.

Ca sa castigi, trebuie s candidezi
Un raspuns extrem de simplu la aceste intrebari fundamentale pentru identitatea romaneasca l-a dat scriitorul suedez Kjell Espmark, fost presedinte al juriului comitetului Nobel pentru literatura (pana in 2005). Aflat intr-o vizita in Romania in 2006, cu ocazia lansarii unei carti, Kjell Espmark a tinut o conferinta in Aula Academiei des­pre premiul Nobel si a afirmat, nici mai mult nici mai putin, ca Romania nu are laureati ai premiului Nobel pentru simplul fapt ca nu a propus destule candidaturi. Comitetul premiului Nobel cere expertilor nationali, universitatilor, asociatiilor profesionale sa trimita dosare de candidati. Comitetul primeste sute de candidaturi anual din zeci de tari, dintre care, dupa discutii, evaluari si eliminari repetate, raman cinci. Doar acestea sunt supuse votului juriului – format si el tot din cinci persoane – si dintre ele se alege castigatorul.

S-a spus ca oficialul suedez nu are intrutotul dreptate, deoarece de-a lungul timpului au fost totusi pro­-puneri facute pentru destui candidati romani sau originari din Romania (precum Emil Cioran, Eugen Ionescu ori Gellu Naum). Dar Espmark insista si asupra calitatii dosarelor. Sa fie oare aici o bila neagra pentru institutiile culturale abilitate din Romania? Sa fie vorba de o superficialitate in alcatuirea unor dosare temeinic fundamentate si convingatoare? Complexul Nobel ar deveni in acest caz un complex al lucrului bine facut, cu profesio­­nalism si la timp.

Premiati, dar nu din partea Romaniei
Si totusi, exista romani detinatori ai Premiului Nobel. Hertei Müller i se adauga Ellie Wiesel si George Emil Palade, amandoi na­turalizati de mult timp in Statele Unite. Toti trei s-au afirmat departe de tara, iar candidaturile lor au fost depuse de tarile de adoptie.

Dar intr-o lume aflata sub zodia mondializarii e bine si asa. Premiul Nobel, spunea Kjell Espmark, se acorda indivizilor, nu tarilor. Asa ca romanii laureati onoreaza, cu sau fara voie, tara in care s-au nascut, in care s-au format si din care vicisitudinile istoriei i-au silit sa plece.

Despre Herta Müller (Nobel pentru literatura, 2009) s-ar putea spune ca, intr-un fel, destinul ei repeta in spatiul culturii germane pe cel al lui Eugen Ionescu sau Emil Cioran in spatiul culturii franceze.

Desi nascuta in Banat (17 august 1953), Herta Müller a invatat romaneste tarziu. La sfarsitul gim­­na­ziului inca nu stapanea bine romana si, dintre Eminescu si Goethe, preferinta ei era Goethe.

Dupa ce a cunoscut represiunea regimului comunist din Romania, unde literatura sa a fost interzisa, la 34 de ani, Herta Müller s-a stabilit in Germania Fede­rala. A devenit repede o scriitoare apreciata, iar romanele ei au fost traduse in peste 20 de limbi.

Astazi traieste la Berlin si afirma ca tara ei e Germania. Dar cand isi defi­neste identitatea, spune ca traieste sentimentul unei duble apartenente: pe de o parte, la comunitatea germana, iar pe de alta, la spatiul social si istoric romanesc, din care, spre deosebire de Ionescu si Cioran, isi trag in mod explicit substanta cele mai multe dintre scrierile sale.

Elie Wiesel (Nobel pentru pace, 1986) s-a nascut la Sighetul Marmatiei, la 30 septembrie 1928, intr-o familie de evrei ortodocsi. Mai tarziu, vorbind despre parintii sai, Elie Wiesel va spune ca tatal a reprezentat ratiunea, iar mama, credinta.

Elie mai avea trei surori. Dupa izbucnirea razboiului, familia Wiesel a fost obligata sa locuiasca intr-unul din cele doua ghetouri ale orasului. La 16 mai 1944, cu complezenta autoritatilor maghiare, toti membrii familiei au fost deportati la Auschwitz – Birkenau. Parintii si una dintre surori s-au numarat printre victimele Holocaustului, iar Elie si celelalte surori s-au stabilit mai intai in Franta si apoi in Statele Unite. A colaborat la ziare franceze si evreiesti si, incurajat de François Mauriac (el insusi laureat Nobel), a inceput sa scrie despre tragedia Holocaustului, asa cum au cunoscut-o el si familia lui. Cartea care i-a adus celebritatea se intitu­leaza Noaptea (1960) si este disponibila in Libraria Pagini Romanesti.

Autor a 57 de carti, Elie Wiesel este considerat drept unul dintre cei mai mari scriitori despre Holocaust. El a contribuit in mare masura la cunoasterea realitatilor Holocaustului romanesc si, de asemenea, la condamnarea genocidului comis asupra armenilor la inceputul secolului al XX-lea de catre Turcia.

George Emil Palade (Nobel pentru Medicina, 1974) s-a nascut la 19 noiembrie 1912, la Iasi. Tatal era profesor de filosofie la Universitatea din Iasi, iar mama – profesoara de liceu. A studiat medicina la Bucuresti, unde a obtinut si doctoratul in 1940. In 1945, a plecat in Statele Unite pentru studii post-doctorale si a ramas acolo. A devenit cetatean american in 1952 si a inceput o cariera stralucita la mai multe universitati americane (Rockefeller Institute, Yale, San-Diego, California).

George Emil Palade a obtinut in 1974 Premiul Nobel pentru medicina, impreuna cu doi cercetari belgieni, Albert Claude si Christian de Duve pentru cercetari si descoperiri in privinta organizarii celulare. A fost mem­bru al National Academy of Science inca din 1961.

S-a stins din viata in 2008, admirat si iubit de ge­ne­ratii intregi de studenti, dintre care multi devenisera, la randul lor, oameni de stiinta reputati.

Intre legenda si realitate
Nu se pot trece cu vederea, cand vorbim despre relatia romanilor cu Premiul Nobel, alte exemple aflate undeva pe drumul dintre realitate si legenda. Asa, de exemplu, se spune ca Maica Tereza, laureata a Premiului Nobel pentru pace in 1979, originara din Skopje (Mace­donia) ar proveni dintr-o familie de ciobani aromani. De la aromani la romani nu e distanta decat de o litera, asa ca se poate ajunge usor la inca o personalitate romaneasca „nobelizata”. Numai ca Maica Tereza insasi declara ca este indianca prin nationalitate si albaneza prin sange.

Tot intre legenda si realitate sunt cateva exemple de romani care ar fi fost foarte aproape sa primeasca Premiul Nobel. Cel mai recent este cazul lui Dumitru Mazilu, pe care Academia diplomatica europeana l-a propus pentru Premiul Nobel pentru pace in 2003, datorita contributiei sale la apararea drepturilor omului. Dumitru Mazilu a facut parte dintr-o lista de 100 de candidati la obtinerea ravnitului premiu.

Tot astfel, Lucian Blaga ar fi fost pe cale sa obtina in 1956 Premiul Nobel pentru literatura, in urma refera­-tului de recomandare intocmit de profesorul Bazil Munteanu. A fost un mit care a persistat zeci de ani. Cercetari tarzii efectuate pe langa comitetul de premiere au revelat insa ca nu a existat niciun dosar Lucian Blaga in atentia juriului suedez.

La fel s-a spus si despre Liviu Rebreanu ca, in 1924, ar fi ratat de putin Premiul Nobel pentru literatura, in fata polonezului Wladislaw Reymont. Critici seriosi au aratat insa ca Rebreanu era mult mai putin cunoscut decat scriitorul polonez la acea data si ca, prin urmare, nu a existat o asemenea concurenta.

Exista si cazul dureros al lui Nicolae Paulescu (1869-1931), adevaratul desco­pe­ritor al insulinei inca din 1916 si deti­nator al patentului 6.254 din aprilie 1922 despre procedura de obtinere a pancreinei – numele pe care-l folosea el pentru insu­lina. In 1923, doi cer­cetatori canadieni, F.C. Banting si J.R. McLeod, au primit Premiul Nobel pentru medicina fiindca au demonstrat efectul extrasului din pancreas (numit de ei insulina) asupra re­gu­lari­zarii nivelului de zahar din sange. Meritul lui Paulescu de a fi descoperit insulina a fost recunoscut tarziu, abia in 1971.

Un caz controversat este cel al doctorului Ioan Moraru. Intr-un elan patriotic prilejuit de premiul acordat Hertei Müller, unele publicatii si posturi de televiziune din Romania s-au grabit sa anunte ca, de fapt, am mai fi avut un Premiu Nobel, pe care ni l-a ascuns Ceausescu. Lucru doar intr-o foarte mica masura adevarat, dupa cum a rezultat in urma cercetarilor noastre.

In 1985, Premiul Nobel pentru pace a fost acordat organizatiei Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear (IPPNW). Doctorul Ioan Moraru, la vremea aceea vicepresedintele Institutului de Studii Medicale Victor Babes din Bucuresti, reusise sa afilieze la IPPNW, inca din 1983, prestigiosul institut romanesc in conducerea caruia se afla. In 1985, cand IPPNW a primit Nobelul, organiza­tia avea deja filiale in 41 de tari si reprezenta, prin intermediul acestora, 135 de mii de medici din intreaga lume. Premiul nu a fost acordat vreunei personalitati anume, ci organizatiei in ansamblu, astfel ca pe lista laureatilor nu figureaza nici macar numele initiatorilor ei – americanul Bernard Lown si rusul Evgheni Chazov.

Intr-adevar, Ceausescu a impiedicat probabil popularizarea participarii Romaniei la acest premiu, dar nu si afilierea la IPPNW (care se facuse cu doi ani inainte) sau participarea doctorului Ioan Morar la ceremonia de decernare a premiilor (la care este mai mult decat evident ca nu puteau fi invitati toti cei 135.000 de membri ai organizatiei, si nici macar toti cei 41 de sefi de filiale), asa cum sustineau zilele acestea o multime de medii de informare din Romania, printre care cotidianul Evenimentul Zilei si postul de televiziune Antena 3. Dintr-un exces de zel al ziaristilor dornici de descoperiri senzationale, doctorul Moraru devenise chiar cofondator al IPPNW, lucru dezmintit explicit de organizatia respectiva, pe care am contactat-o in vederea lamuririi situatiei.