In week end-ul de Thanksgiving, sambata dimineata, Sorin m-a echipat pentru plimbare mai devreme decat de obicei. In holul de la parter, ne asteptau Alain si Tiger. Alain a intins mana si i-a cerut lui Sorin sa-i paseze celalalt capat al lesei mele, spunandu-i: “De-acum o luam noi, voi vedeti-va de drum!” Cand ne-am intors de la plimbare, eu am dat s-o iau pe scari in sus, dar Alain m-a fortat sa intru in casa lui si-a lui Tiger. Peste un sfert de ceas, i-am auzit pe Sorin si Cristina trecand pe hol, spre garajul de la subsol. Am latrat la ei, dar s-au facut ca ploua. In cele trei zile care au urmat, la fiecare plimbare pe-afara, ma uitam spre balconul nostru, dar nu se vedea nici o urma de Cristina ori Sorin. Ajunsesem sa cred ca n-o sa-i mai vad niciodata.
Noaptea, am dormit in pat cu Alain si cu Tiger. M-a mirat aceasta promiscuitate. Eu, acasa, am un pat numai al meu, pe hol. Noaptea sunt libera sa mai dau o tura prin salon, sa mai rontai ceva din castronul meu, sa mai latru la vecinii care “fac din noapte ziua”, dupa cum spunea Eminescu, ori chiar sa sar pe scaun, in fata laptopului lui Sorin, si sa mai scriu cate ceva.
La inceput, vazandu-l pe Tiger cum doarme la picioarele lui Alain, m-am instalat la nasul aceluiasi, intre obrazul neapasat pe perna si umar. Insa peste putin timp l-am auzit pe Tiger spargand ceva in dinti, asa ca m-am decis sa-i tin companie. Avea mancare uscata ascunsa printre faldurile cearsafului, avea un os, ba chiar si-un castron cu apa! Mi-am dat atunci seama ca Tiger e mai destept decat pare.
Ca sa-l pun in situatia de a nu ma refuza, am inceput sa vorbesc cu el despre literatura. I-am spus ca eu nu sunt un catel de apartament oarecare, ci un scriitor publicat in reviste! Mi-a raspuns ca stie, pentru ca ma citeste uneori, pe internet. Marturisirea m-a luat prin surprindere. Tiger n-arata deloc ca unul care-si pierde vremea cu lectura, ci ca unul care-si foloseste tot timpul alergand dupa oase!
“Si ti-a placut ce-ai citit?” – l-am intrebat, uitand momentan de osul pe care-l tinea sub laba. “Mie imi place proza care ma invata ceva, nu-mi place asta doar cu barfa” – mi-a spus el. Atinsa, i-am spus ca eu nu practic barfa, ci autofictiunea, care-i tot o fictiune, dar una care se-nvarte in jurul propriei cozi… vreau sa spun in jurul propriei biografii a autorului. Cat despre invatat, proza nu-si propune sa invete nimic pe nimeni, pentru asa ceva exista eseurile, studiile, tratatele…
“Adica atunci cand unul scrie despre vecinii lui de bloc, cum faci tu cu Virgule si cu mine, asta nu-i barfa? Si ce poate fi mai usor decat sa scrii despre locatarii de pe scara ta? Eee? Sa creezi personaje, sa creezi fictiune, fara nici un auto, asta-i adevarata literatura! Parerea mea!”
Cu ochii pe os, m-am lansat intr-un lung expozeu, demn de o cauza mai buna (macar o conserva Pedigree de vita). I-am vorbit de Proust (barfa de salon), de Joyce (haituit de prieteni – deveniti dusmani – dublinezi pentru anumite pasaje din Ulise), de Céline (a carui vaduva a trebuit sa modifice nume de personaje din romanul postum Nord si sa dea ceva bani celor lezati la aparitia primei editii), de Hemingway (cel din Fiesta, cu barfa crunta din mediul americanilor expatriati la Paris), de Truman Capote (care chiar a spus intr-un interviu ca literatura adevarata este o forma de barfa).
“N-am stiut ca barfa a fost prezenta in opera acestor – banuiesc – mari scriitori” – mi-a spus Tiger, vadit impresionat. Si miracolul s-a produs. Tiger si-a dat laba la o parte si m-a lasat sa iau osul.
Domnul a scris, prietenii au editat
Week end-ul trecut, am fost prezenta (chiar daca ascunsa, din motive de securitate, in geanta Cristinei) la o lansare de carte din comunitate, in organizarea CAS-ului (Cealalta Asociatie de Scriitori) si a FAR-ului. Dupa organizatori, a luat cuvantul autoarea. A povestit cum si cand a apucat-o pasiunea pentru literatura – rau, demult! – si cum a ajuns in situatia de a-si vedea poeziile prinse intre copertele unei carti: editare surpriza, cadou de la prieteni! {stia da, prieteni, mi-am zis, as vrea si eu unii la fel!
Poeta si-a incheiat cuvantul introductiv in forta: “Va rog sa ma credeti, nu eu am scris aceste versuri! Credeti-ma, nu eu!” Sa vezi ca asist in direct la confesiunea unui plagiator, mi-am zis. Dar nu de plagiat a fost vorba, ci de o transa divina. “Nu eu le-am scris, ci Dumnezeu, folosindu-se de mana si de sufletul meu!” Mi-am zis ca-n nici un caz nu trebuie sa ating acea carte! Daca-i plina de ineptii, pot eu sa ma amuz pe socoteala Lui?
In continuare, poeta si-a recitat cateva poezii care, slava Domnului, n-au fost rele. Ba chiar le-a recitat cu vadit talent actoricesc.
Imobilul de culoare roz
Din discutiile auzite in casa, am aflat ca si PAS-ul (Prima Asociatie de Scriitori) a avut niscai activitate care merita mentionata. In week end-ul petrecut de mine cu Tiger, a existat o tentativa esuata de schimbare a sefiei. Ca sa fiu mai exacta, a avut loc o tentativa reusita de deturnare a transferului planificat al sefiei. Seful en titre a fost impiedicat sa-si ia un dorit si binemeritat concediu de la treburile de conducere, iar seful planificat a profitat de opozitia neasteptatului candidat pentru a se retrage din cursa. Clar? Dupa lupta, candidatul invins si-a pus infrangerea pe seama unui viciu al statutului asociatiei. Mai exact, pe seama posibilitatii ca un membru sa-si vada multiplicata forta votului prin cumularea de delegatii primite din partea unui numar nelimitat de colegi absenti de la adunare.
Aceasta disputa mi-a amintit de ultima adunare anuala a asociatiei de locatari din blocul meu, la care am participat alaturi de Sorin. Atunci, discutiile pe marginea statutului au fost deosebit de aprinse, ele culminind exact cu tema limitarii ori nelimitarii numarului de delegatii pe cap de participant la adunare. S-a studiat riscul ca unul prevazut cu prea multe delegatii sa propuna si sa obtina vopsirea peretelui exterior al imobilului în culoarea roz. Nu s-a ajuns la impunerea unei limitari. Pana acum, imobilul nostru este de culoare caramizie.