Sandra Tremblay este o femeie inca tanara la cei 39 de ani ai sai. Locuieste in La Prairie. Nu stiu daca a fost casatorita, insa stiu ca este mama si are un baiat de 13 ani. Nu-i cunosc culoarea parului si nici daca l-a purtat lung ori scurt – in fotografia pe care am vazut-o era cheala. Nu moda a fost cea care a impins-o la o asemenea coafura – problemele de calvitie sunt comune in randul celor care urmeaza un tratament de chimioterapie. Sandra are cancer. Pana acum sapte luni, aceasta femeie nu si-ar fi imaginat vreodata degradarea materiala pe care avea s-o cunoasca.
Totul a inceput cu niste dureri in zona pieptului, iar consultatia medicului a condus la un verdict necrutator: cancer la san. Luptand pentru viata ei, Sandra a fost obli-gata sa-si paraseasca locul de munca. In afara de caderea psihica – pe care oricine aflat in aceasta situatie o traieste -, sedintele de chimioterapie, programate de multe ori in ultima clipa, trebuiau respectate cu strictete. Totusi, la limita, a reusit sa-si completeze si ultimele 10 ore care-i lipseau si care ii dadeau dreptul sa beneficieze de somaj.
Timp de 15 saptamani a trebui sa se multumeasca cu o suta cincizeci si sase de dolari pe saptamina. O perioada extrem de grea, in care a mancat la cantina saracilor, ferindu-si chipul, de rusine si plangand de fiecare data cand se intorcea acasa. Penibilul si deznadejdea s-au strecurat in viata ei. O vreme a locuit la o prietena, in schimbul a 200 dolari pe luna si, in cateva reprize, la parintii sai, in Lanaudière. Ea, care era parinte la randul ei… In cele din urma, Sandra a recurs la B.S., asa incat, intre doua tratamente, completeaza tot soiul de formulare ca sa dovedeasca ca nu are din ce trai si ca sa primeasca cei 683 de dolari pe luna.
Sandra a fost de acord sa-si faca publica povestea, ca sa atraga atentia asupra dificultatilor financiare cu care se confrunta. Ea crede ca sistemul ar trebui revizuit si ca cei care sufera de cancer sau o alta boala degenerativa ar trebui sa beneficieze de un an de somaj.
Din pacate, pe Sandra am “intalnit-o” in Journal de Montréal, numarul din 12 octombrie. Zic din pacate, pentru ca, daca as fi intalnit-o in realitate, acum un an, as fi avut o sansa sa-i usurez calvarul prin care trece.
Nu sunt nici vraci, nici prooroc si stiu ca minunile nu se intampla decat in cartile pe care le citesc impreuna cu fiul meu. Este cert insa ca o asigurare impotriva bolilor grave este accesibila si ofera posibilitatea de a te concentra asupra vindecarii, fara a avea de alergat dupa bani. In plus, acest tip de asigurare ofera rambursarea primelor in caz de deces, la expirarea contractului sau dupa un anumit timp, daca persoana asigurata nu s-a imbolnavit. In cazul copiilor, odata implinita varsta de 25 ani, trei sferturi din banii platiti pana atunci pot fi restituiti automat, fara ca asigurarea sa fie afectata in vreun fel.
V-as putea spune multe si despre cazurile cu care ma confrunt personal. Asa cum v-as putea spune destule despre acest tip de asigurare, atat de complexa. Numai ca asta nu foloseste nimanui, daca totul ramane un simplu articol pe care il cititi, fara sa actionati…
