Servilism si verticalitate

Prin impunerea doctrinelor si ideologiilor de stanga, atat in Romania, cat si in toate tarile socialiste, a fost nevoie de un Minister al Adevarului. S-au infiintat fel de fel de institutii centrale, dar una care sa gestioneze realitatea nu a existat niciodata.

O perioada, si-a arogat aceasta functie Ministerul de Interne al totalitarismului. Intre zidurile acestui edificiu dispareau documentele importante, compromitatoare pentru echipele care conduceau carnajul. Versiunile succesive trebuiau distruse. Se pastra doar ultima varianta, dupa care disparea si ea, cand regimul adopta alte orientari si mentalitati, impuse de conjunctura.

Unul dintre cei care au analizat si scris despre cum pot fi ucisi opozantii politici, prin tortura neintrerupta, a fost Anton Simionovici Makarenko, nascut la 1 martie 1888, la Bielopolie, in Ucraina. La 17 ani, dupa absolvirea Institutului Pedagogic din Poltava, a devenit un das­cal de care se auzea din ce in ce mai des. Ca urmare a Revolutiei bolsevice a fondat o casa pentru orfanii ai caror parinti au cazut in lupta dreapta a comunismului. Sta­lin a auzit de meritele acelui tanar in­stitutor, aflat in plina ascensiune si l-a luat sub aripa sa protectoare, pentru instruire. In fata Tatucului popoarelor, Makarenko a stat aplecat cu multa supusenie, fara sa-l mai intereseze verticalitatea caracterului demn. Nici nu se putea altfel.

Proaspatul pedagog a scris mai mul­te lucrari, printre care celebrul dictionar al torturii continue, ce purta titlul Poemul pedagogic, un fel de manual de terfelire a personalitatii celui anchetat. Din cauza miopiei, a scapat de a fi mobilizat pentru Razboiul Civil, care a urmat dupa lovitura de stat data de Lenin, in octombrie 1917. Anton Simionovici s-a dedicat scrisului, tiparind nuvele si poeme satirice, sub in­drumarea celebrului romancier Maxim Gorki. Fire energica, Makarenko a fost numit director la diferite scoli, unde a dat dovada de multa severitate. A intemeiat apoi Colonia Gorki, al carui director a fost. La varsta de 39 de ani s-a casatorit cu Galina Salko. In urma unei embolii a murit, 12 ani mai tarziu, la Moscova, in seara zilei de 1 aprilie 1939.

In teoriile sale, Makarenko propo­vaduia disciplina severa in educatie, dez­valuind copiilor sensurile responsa­bili­tatii. Prima conditie era aceea de a fi supusi, deoarece aveau de suportat co­rectii dureroase (care aveau sa duca la celebra tortura neintrerupta). Afir­ma ca acele principii trebuie facute in colectiv, prin colectiv si pentru colectiv, fara sentimentalism, aplicand un autoritarism rigid.

Mai tarziu, s-a constatat ca reteta era deo­sebit de eficienta la anchet­area opo­zan­­tilor comunismului. Prin eli­minarea pauzelor dintre batai, victima nu mai avea timp sa-si revina, disparea ra­gazul de a ascunde multe secrete. Era ne­voita sa-i demaste pe prietenii, rudele sau co­legii omisi in prima faza. In perioada 1944-1962, in manualele elevilor romani, atat Makarenko, cat si botanistul sovietic Miciurin, erau laudati in exces, ca fiind cei mai mari savanti ai omenirii.

Trecand la verticalitatea din perime­trul romanesc, referitor la ce s-a intam­plat, in final, cu luptatorii anticomunisti din Muntii Fagarasului – detalii prezentate in episodul cu numarul 9 – documentele recente au scos la iveala unele aspecte noi. Doc­torul Lucian Viorel Stanciu a fost incadrat la complicitate de teroare, crima de unel­tire si asasinat. Actele sale incriminate nu erau altceva decat acelea de a salva vieti. In iunie 1955, in casa priete­nului sau de o viata, Olimpiu Borzea, i-a dat ingrijiri me­dicale lui Laurian Hasu, un curajos membru al insurgentilor din munti. Pentru aceasta fapta va avea de suferit, fiind ucis in sediul Secu­ritatii din Sibiu chiar in ziua procesului, in care au fost condamnati la moarte ceilalti partizani.

Pentru a putea fi prinsi, rasculatii – care nu coborau din munti – au fost ademe­niti cu minciuna ca vor fi trimisi in Gre­cia, pentru a scapa de organele represive, care ii urmareau permanent. Dupa ce au urcat intr-un autobuz, cu care sperau ca vor ajunge in libertate, au fost arestati, cu exceptia lui Ion Gavrila Ogoranu, care ghicise din timp strategia Securitatii. La 6 august 1957, cei sase condamnati, precum si Borzea Olimpiu si doctorul Burlacu Ni­colae au fost pusi in lanturi si imbarcati in doua masini, pentru a fi transportati la Bu­curesti, in scopul executiei. La intrarea dubelor in Azuga, pentru o scurta oprire, unul dintre gardieni, care era mai cumsecade, le-a spus sa bea apa de la izvor, deoarece nu se stie care dintre ei va mai trece pe acolo. Din grup lipsea Ioan Gro­vu caruia i s-a dat drumul, deoarece de­venise informator, el fiind tradatorul care ii daduse pe mana Securitatii pe fostii camarazi.

In final, condamnatii au ajuns la Jilava, unde au mai stat cateva luni pana la aplicarea pedepsei capitale. Fratii No­vac, fratii Hasu, Chiusdea si Pop au fost executati prin impuscare, la 20 noiembrie 1957, ora 20, in Valea Piersicilor. Victor Metea a fost ciuruit la 21 aprilie 1958. Paisprezece ani mai tarziu, coincidenta si puterea divina au actionat, aplicandu-i o pedeapsa meritata celui care, prin tradare, a contribuit la asasinarea atator patrioti autentici. La 15 aprilie 1971, aflat in drum spre Bucuresti, la volanul autoturismului sau, cumparat cu banii delatiunii, profesorul Ion Grovu a derapat in dreptul izvorului de la Azuga, rasturnandu-se in prapastie, incheind conturile cu viata si cu Securitatea, unde era informator platit. In realitate, fusese un supus incovoiat. Pe holuri­le Liceului Industrial din Orasul Victoria figura, la panoul de onoare, ca un cadru didactic demn de respectat. Sub fotografia sa lipseau cuvintele “verticalitatea cocosa­tului vanzator de oameni”.

Dupa 22 decembrie 1989, niciunul dintre anchetatorii si temnicerii de trista amintire nu a fost judecat pentru depasi­rea normei de cadavre, niciunul nu a fost scos in somaj. Din contra, au fost plasati in functii caldute, avansati in grad, au de­venit oameni de afaceri prosperi. Copiii lor s-au lansat in politica, promitand ca numai ei vor aduce fericirea mult visata.

Un fapt fara precedent petrecut in Romania a fost acela ca, in inchisorile politice, in lagarele de munca si in lagarele deportatilor au murit si au sufe­rit, in jur de doua milioane de nefericiti. Cifra precisa nu se stie, deoarece multe documente au fost distruse de fruntasii pe ramura, la inceputul anului 1990.

Important este de retinut ca multe sute de mii de oameni au murit pe timp de pace. Un adevarat genocid sau holocaust, pentru care nu este tras nimeni la raspun­dere. Din contra, recompensele curg, pensiile vinovatilor se maresc, apar stele mai multe pe epoleti. In partea opusa, niciun detinut politic nu a primit o distinctie post-mor­tem. Cel putin ca o apreciere tardiva pentru curajul celor care au crezut ca, prin sacrificiul lor suprem, vor incerca sa in­drepte o lume stramba.

In lucrarea Memo­ria­lul durerii (citata in episoadele anterioare), Lucia Hossu Longin aduce unele precizari des­pre aviatorul Tudor Greceanu. Pilotul a primit multe medalii pe frontul de Est si pe cel de Vest. A decolat, a luptat, a castigat multe confruntari aeri­ene, dar si-a pierdut libetatea pe timp de pace, in propria tara comunizata. Cu toate ca era po­sesorul unei colectii valoroase de medalii, fiind decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, Steaua Romaniei, Crucea de Fier, Coroana Romaniei si multe altele, Tudor Greceanu a fost invins de comunismul care promova sloganul demagogic dupa care Omul este cel mai pretios capital.

Familia Grecenilor era descendenta a lui Ion Ghica, om politic si fruntas al Revolutiei de la 1848. Tudor Greceanu a copilarit la conacul familiei de la Topli­ceni, langa Ramnicu-Sarat. Fratele sau, Radu, si-a dat doctoratul in Istorie si Mar­ta, sora lor, si-a luat licenta in Litere.

La intoarcerea de pe front, tanarul aviator a aflat ca logodnica lui s-a sinucis. Fiind de origine germana, urma sa fie de­por­tata in lagarele minelor de la Dombas. Incepand cu seara zilei de 23 august 1944, timp de doua saptamani, pana la semnarea Tratatului de Armistitiu, noii prieteni sovietici au luat prizonieri in continuare, desi cele sapte divizii romanesti, aflate in zona Iasi-Bacau au incetat sa mai lupte, stiind ca au devenit aliati cu vecinii de la Rasarit. O suta treizeci de mii de luptatori au fost dezarmati si transportati in stepa din Siberia, fara nicio explicatie sau justificare.

La 2 septembrie 1947, comandorul Tudor Greceanu a fost dat afara din arma­ta, la fel ca alti 21.000 de ofiteri romani, personalitati cu o vasta pregatire in domeniu. Le-au luat locul cadrele fidele parti­dului, care urmau sa-si definitiveze pe parcurs studiile generale si liceale. Dupa ce a ramas pe drumuri, Tudor Greceanu a lucrat ca ceasornicar si proiectant, dupa care a fost arestat pentru crima de uneltire impotriva oranduirii sociale, primind o condamnare de zece ani. Dupa primirea sentintei, toata averea familiei a fost confiscata. Parintii au fost deportati, cu domiciliul fortat. Organele represive incepuse­ra sa largeasca cimitirele.

Dupa trei ani de temnita grea, trecand pe la Pitesti, Jilava si Canal, in 1951 a ajuns la Aiud, unde a lucrat ca strungar la fabrica din incinta inchisorii. In acea peri­oada, profesorul Nicolae Margineanu si fostul ministru Mircea Vulcanescu au elaborat un plan de evadare in forta, dupa care efectivele urmau sa-si consolideze pozi­ti­ile in munti, pentru a continua lupta im­potriva regimului comunist. In seara de 15 decembrie 1952, aviatorul a taiat firele electrice care alimentau reflectoarele de pe ziduri. Dupa ce au pus pe zid o scara facuta empiric, intai s-a urcat Valeriu Sirianu, dupa aceea Gheorghe Spulbatu. Zidul inalt avea pe creasta cioburi de sti­cla sparta, prinse in ciment. In momentul cand Tudor Greceanu si-a dat drumul de pe zid, pe trotuarul exterior tocmai trecea o patrula. Ghinionul a facut sa calce pe pistolul automat al unui soldat, care fugise de frica.

Sirianu si Spulbatu au fost prinsi si executati la marginea orasului. Dupa ce cadavrele le-au fost plimbate pe strazi, pen­­tru intimidarea populatiei, au fost aruncate, in final, in mijlocul inchisorii, pentru a baga frica in detinuti. Drept pe­deapsa, infasurat in 18 kilograme de lan­turi, Tudor Greceanu a fost tinut cu pi­cioa­rele fracturate in apa inghetata, dupa care i-au fost amputate, deoarece capatase degeraturi si arterita. Sotia lui Tudor Gre­ceanu era fiica colonelului Ion Toba, care a fost condamnat de un tribunal sovietic la 75 de ani de inchisoare si deportat in Siberia. A trecut prin 154 de lagare. Reve­nit in tara, Securitatea i-a aplicat o condam­nare suplimentara de peste 200 de ani temnita grea, unde s-a si prapadit, fara sa stie daca a avut vreo vina certa. Inainte de a se stinge din viata, Tudor Greceanu lo­cuia la etajul 7, al unui bloc din cartierul Ferentari, din Bucuresti. Casa parintilor sai din strada Spatarului a fost confiscata de comunisti in anul 1947.

Comandorul Greceanu a dorit ca toata viata sa aiba o conduita exemplara, scarbit de servilismul din jurul sau. Imo­bi­lizat timp de multi ani intr-un carucior cu rotile, inima sa a ince­tat sa mai bata in seara zilei de 29 de­cem­brie 1994.

Pentru toate aceste drame raspunde, oare, cineva?