Acolo unde au actionat, exponentii comunismului au promis ca vor aduce multa fericire, fara sa precizeze ca vor folosi mai intai teroarea.

La randul ei, teroarea nu putea sa debuteze daca nu erau create conditiile anarhismului, pentru distrugerea vechilor structuri. In etapa a doua se impunea etatizarea fara mila a proprietatilor si impartirea lor, in mod egal, membrilor societatii. Adica acel avut obstesc in care bunurile erau ale tuturora, dar, in realitate, ale nimanui, cu exceptia statului totalitar. Acesta, la randul lui, administra averea conform devizei: ce-i al tau e si al meu, ce-i al meu e tot al meu.

Inainte de anul 1917, in dulcele sau exil elvetian, Lenin a condamnat vehement anarhismul si terorismul, ca metode de cucerire a puterii. Nu peste mult timp, a apelat chiar el la acele procedee pentru victoria Revolutiei bolsevice din Rusia. Ceva mai tarziu, Stalin a ridicat teroarea la rang de politica necesara pentru exterminarea celor care aveau alta opinie. In perioada cand a condus destinele Uniunii Sovietice, intre anii 1924 si 1953, au fost asasinati peste 20 de milioane de opozanti ai comunismului impus cu forta. In China, Mao Zedong a fost si mai eficient, aducand la tacere 40 de milioane de adversari, in perioada 1949-1976. Despre aceste holocausturi se aude tot mai putin. Mai nou, se incearca reabilitarea satrapilor.

In timpul ultimei conflagratii mondiale, desi erau adversari, intre Hitler si Stalin a existat o stima reciproca. Liderii celor doua forte militare nu si-au dorit, unul altuia, moartea, desi au avut ocazia de a unelti in acest sens. Otto Skorzeny, colonel SS in garda lui Hitler, i-a propus Cancelarului sa-i permita deplasarea in capitala Iranului pentru a-l asasina pe Sta­lin, cu ocazia Conferintei de la Teheran, din 29 noiembrie 1943, la care au participat Roosevelt si Churchill, ca aliati. Hitler a respins aceasta propunere, considerand gestul ca lipsit de onoare. Pe de alta parte, sefii spionajului militar sovietic, GRU, i-au prezentat lui Stalin un plan ce urmarea asasinarea lui Hitler. Liderul de la Kremlin nu a fost de acord, afirmand ca este un act nedemn pentru un sef de stat. Ceva similar cu vechiul proverb “Corb la corb nu-si scoate ochii”. Mai mult decat corb a fost Churchill, care a aprobat planul spionajului britanic de asasinare a Führerului. La data de 20 iunie 1944, atentatul contra lui Hitler a esuat in mod lamentabil, fiind executati, dupa aceea, multi ofiteri germani pentru tradare, eveniment asupra caruia voi reveni.

Pentru a se intelege cum s-a ajuns la cumplitul infern concentrationar romanesc, trebuie mai intai stiute principalele evenimente care au concurat la acel deznodamant trist. Istoria si-a invitat de multe ori victimele la masa paradoxurilor. Dupa razboi, procesul de la Nürnberg, desfasurat intre 20 noiembrie 1945 si 1 octombrie 1946, a reprezentat un moment critic al istoriei. Initial, sovieticii au dorit ca acel proces sa se desfasoare la Berlin. S-a hotarat pana la urma ca judecarea celor care au pierdut razboiul sa aiba loc in orasul in care alta data aveau loc congresele Partidului Nazist. Cu toate ca au fost numiti cate doi judecatori si procurori americani, britanici si francezi, hotararile finale erau luate tot de perechile justitiare sovietice, care respingeau orice incercare de clementa. Se stabileau cele mai grele pedepse, incepand cu executii prin spanzurare, de parca armatele din care faceau parte cei care judecau faptele ar fi fost curate ca lacrima.

Procesul plin de fatarnicie nu a avut precedent si nici nu a urmat altul de asemenea factura. S-a demonstrat ca prima conditie prin care poti sa fii declarat criminal de razboi este aceea sa pierzi razboiul. Cei care l-au castigat nu au recunoscut niciodata genocidurile provocate de armatele lor in randul unor civili nevinovati din tarile bombardate. Procurorii sovietici, americani, britanici si francezi din tabara victorioasa i-au acuzat pe hitleristii invinsi pentru cele 6 milioane de victime civile de origine evreiasca. Preocupati de scoaterea in relief a cat mai multor invinuiri adresate acuzatilor din boxa, au uitat de propriile lor crime, de muntii de cadavre carbonizate prin bombardarea Hirosimei, la 6 august 1945, ora 8.15 si la Nagasaki, in ziua de 9 august 1945, ora 11.00. Au trecut cu vederea ca au ras Dresda de pe fata pamantului, o bijuterie arhitectonica si alte orase germane, maghiare si poloneze, unde au murit milioane de civili nevinovati. Au ocolit discret masacrele savarsite asupra sutelor de mii de polonezi nefericiti, ingropati in padurea Katyn si n-au amintit nimic despre convoaiele deportatilor si prizonierilor exterminati. Pentru aceste crime de razboi, pe ei nu i-a judecat nimeni. Streangul era nepotrivit pentru invingatori. Posteritatea si istoria le vor aplica numai pedepse morale, care nu ii vor afecta cu nimic.

CITEȘTE ȘI:  Premiul Nobel pentru fizică, împărțit în trei

Nu peste mult timp de la acea ipocrizie juridica de pomina, in clipa cand Stalin s-a vazut victorios asupra tuturor, le-a intors spatele occidentalilor, care il ajutasera deosebit de mult pana la distrugerea masinii germane de razboi. URSS devenise mai puternica, mai imperialista si mult mai intinsa decat la debutul conflagratiei mondiale, fapt unic in analele istoriei. Cortina de Fier a fost intinsa intre sovietici si cei care reprezentasera, pana nu de mult, Coalitia. Incepuse Razboiul Rece, care va dura peste 45 de ani.

Conservatorul Churchill s-a trezit prea tarziu. Pe celebrul servetel de masa, el stabilise, la 9 octombrie 1944, zonele de influenta. Stalin l-a ignorat total. Toti opozantii comunismului, impus cu forta in Romania, la adapostul tancurilor sovietice, au luat drumul inchisorilor politice, avand incadrari penale cat se poate de penibile, precum crime impotriva pacii si impotriva ordinii sociale. O mare parte dintre acuzati nu facusera nicio crima. Erau invinuiti deoarece aveau alta opinie. Primeau pedepse grele, de 15-20 de ani de temnita, pentru motive banale, asa cum au aratat, cu durere, supravietuitorii desfigurati.

Tot in acea perioada, la 10 decembrie 1948, s-a adoptat, de catre 58 de state, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, eveniment epocal, care se va sarbatori peste cateva zile. Documentul are 30 de articole si prevede dreptul fiintei umane la viata, libertate, dreptate si egalitate, fara deosebire de opinii, religie, culoare, pozitie sociala si altele. Pentru a intra in Organizatia Natiunilor Unite, Republica Populara Romana a fost nevoita sa semneze angajamentul respectiv, la data de 14 decembrie 1955. Unele articole se regaseau si in Constitutia Romaniei, din 1952, dar prevederile clare si precise erau ignorate in totalitate de autoritatile comuniste.

Spre exemplificare, voi cita cateva fragmente din declaratia mentionata mai sus. Articolul 3 stabileste: Orice individ are dreptul la viata, la libertate si la siguranta propriei persoane. Articolul 5 delimiteaza: Nimeni nu va fi supus la tortura, nici la tratamente inumane, degradante sau aplicate cu cruzime. Articolul 13 atentioneaza ca Orice persoana are dreptul sa circule liber si sa isi aleaga locul de resedinta, in interiorul unui stat. Orice persoana are dreptul sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa, ca si acela de a reveni in patria sa. Confirmand acele rigori, articolul 84 din Constitutia Romaniei, preciza, in mod sfidator, ca libertatea de constiinta este garantata tuturor cetatenilor RPR.

Cu aceste articole, organele represive se stergeau pe talpile picioarelor, atat in ograda lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cat si sub privirile lui Nicolae Ceausescu. In 1975, acesta din urma isi daduse si el acordul formal prin semnarea, la Helsinki, a Actului final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa. Persecutiile cadeau imediat pe capul si familia celui care incerca numai sa ceara acele drepturi, chiar in soapta. Victimele care solicitau eliminarea abuzurilor au primit pedepse suplimentare, ajungand in gropi comune.

CITEȘTE ȘI:  Descoperire arheologică excepţională la Pompeii

De acele drepturi nu au beneficiat nici intelectualii Romaniei, opozanti ai totalitarismului, victime pe crucea martirajului. Unul dintre acestia a fost Corneliu Coposu, caruia comunismul luminos i-a intunecat viitorul, i-a amputat tineretea si i-a distrus familia. Seniorul politicii romanesti s-a nascut la 20 mai 1916, in localitatea Bobota, judetul Salaj, si a murit la 11 noiembrie 1995, in Bucurestiul tranzitiv, terorizat de bandele de mineri, bine instruite politic. Formatiuni justitiare care, cu batele primitivismului intarziat, au consternat lumea civilizata. Viitorul om politic a urmat studiile liceale la Blaj, dupa care a absolvit Facultatea de Drept din Cluj, obtinand doctoratul. In anul 1935, a fost ales presedinte al Organizatiei Tineretului Universitar a PNT, Cluj. A colaborat la diferite ziare, precum Romania Noua din Cluj, Mesajul din Zalau si Unirea din Blaj.

Intre anii 1937 si 1945, Corneliu Coposu a fost secretarul politic al lui Iuliu Maniu, iar dupa acea data a devenit Presedintele filialei PNT, Salaj. La 14 iulie 1947, a fost arestat impreuna cu toti liderii partidelor istorice, care incomodau credibilitatea comunistilor in fata populatiei. Invinuirile din rechizitoriu aveau cunoscutele formulari ambigue, prin care erau infierate opiniile diferite de cele impuse de comunisti. Capetele de acuzare erau de genul “crima de inalta tradare a clasei muncitoare” si “crima contra reformelor sociale”. Condamnarea la munca silnica pe viata a lui Corneliu Coposu a fost comutata la 25 de ani, din care a executat 17 ani de temnita grea. Arlette, sotia sa, a primit tot 25 de ani de munca silnica, dar a murit dupa 14 ani de detentie. Corneliu Coposu a cunoscut frigul, foamea si teroarea, care erau prezente din belsug in inchisorile si lagarele de exterminare pe unde a trecut: Jilava, Aiud, Craiova, Ramnicu Sarat, Capu Midia si Rubla. La Ramnicu Sarat nu a vorbit cu nimeni timp de 8 ani.

In volumul Memorialul durerii, aparut la Editura Humanitas, in 2007, Lucia Hossu Longin scoate in relief declaratia marelui politician, precum si inscenarea tradarii, de la aerodromul Tamadau, care vor fi comentate pe larg cu o alta ocazie.

In aprilie 1964 a fost pus in libertate in cadrul amnistiei generale a detinutilor politici. Ca posesor al unui cazier politic, cu greu a fost angajat ca muncitor necalificat la un atelier de tamplarie din Bucuresti. La sfarsitul lui decembrie 1989, sub ploaia de gloante, Corneliu Coposu a cerut sa vorbeasca la microfonul Televiziunii Romane, dar nu a fost lasat. In final, a inregistrat o declaratie care nu s-a difuzat niciodata, deoarece avertiza populatia naiva ca este martora unei vendete, puterea urmand sa fie acaparata tot de comunisti. Cateva luni mai tarziu, domiciliul sau din strada Mamulari, numarul 19, a fost supus unui tir cu bombe incendiare, aruncate de falsii mineri. Faptasii nu au fost identificati de catre magistrati, care, in prezent, “trudesc” in prelungite greve ilegale, la adapostul unor salarii fabuloase. Doina, una dintre surorile lui Corneliu Coposu, a decedat in timpul vandalizarii locuintei de catre ortaci. Calauzele lor stiau din timp adresele unde trebuia aplicata teroarea. La inceputul anului 1995, Corneliu Coposu a primit distinctia de Ofiter al Legiunii de Onoare Franceze. Decesul sau, survenit la 11 noiembrie 1995, a insemnat o mare pierdere pentru fortele politice anticomuniste. La inmormantarea, care a avut loc la cimitirul Bellu, au participat sute de mii de oameni, sositi din toate colturile tarii. Cu toate acestea, nu a beneficiat de funeralii nationale, deoarece in functiile decizionale erau cei care pozau in disidenti din frageda pruncie.

Ad