Orbecaind prin ceata involutiei

In aceste zile se implinesc 20 de ani de la enigmaticele evenimente care au avut loc la sfarsitul lui decembrie 1989. Doua decenii in care ne-am pus fel de fel de intrebari. Cei ce erau obligati sa faca lumina stau linistiti in continuare, trec suraza­tori pe langa noi, au salarii fabuloase, mai fac cate-o greva si chiar incalca legea pe care trebuie sa o apere.

Predictia lui Silviu Brucan nu s-a adeverit. Poate peste 60 de ani vom intra in norma­li­tate. Romania seamana cu o tabla neagra, pe care fiecare scrie ce vrea si de pe care fiecare sterge ce doreste cu buretele tupeului exaltat, fara sa pateasca nimic.

Apeland la memorie, ne amintim ca in acele nopti incendiare, de la sfarsitul anului 1989, Televiziunea era in clocot. De ochii lumii. Se citeau – cu isterie ipocrita – comunicate despre coloane blindate, cu teroristi pe care nu i-a vazut ni­meni. Erau falsificari ale realitatii, vizand ingrozirea telespectatorilor. Tarziu, multi naivi s-au dezmeticit, dandu-si seama ca in acele zile a fost vorba, de fapt, de trei evenimente diferite: revolta populara anticomunista, vendeta anticeausista si re-volutia propriu-zisa, inabusita cu ajutorul minerilor.

Cert este ca, pana la 22 decembrie 1989, s-au inregistrat 162 de morti si 1107 raniti. Sunt singurele cifre asupra caro­ra se insista in procese. Acele statis-tici re­prezinta riposta autoritatilor comuniste in fata revoltei populatiei. Dupa lovitura de stat si preluarea puterii de catre cine trebuia, la 22 decembrie, s-au inventariat mult mai multe jertfe. Sunt victime pentru care nu raspunde nimeni: 942 de decese prin impuscare si 2.245 de ra­niti. Acestea sunt crime fara vinovati.

La 22 decembrie 1989, in jurul pran­zului, dupa fuga cuplului dictatorial cu elicopterul, Ion Iliescu, director al Editurii Tehnice, a intrat cu multa usurinta in Televiziunea Romana, cladire bine pazita de armata, cu tehnica de razboi. Ca prin far­mec, i-a fost deschisa calea spre a vor­bi poporului. Corneliu Coposu si Ion Gavrila Ogoranu (conducatorul insur­gentilor anticomunisti din Muntii Fagarasului) nu au avut acces spre microfoane, fiind tinuti la poarta. Nu erau in carti.

In studioul numarul 4, Ion Iliescu a fost invitat cu multe temenele sa se adre­seze telespectatorilor. A afirmat ca re­pre­zinta o emanatie spontana a revolutiei. A mai scos in relief marginalizarea sa de catre Ceausescu, incercand sa dea de in­teles ca a ramas pe drumuri. In realitate, o lunga perioada a avut la picioare judetele Iasi si Timis, atat ca Prim-secretar, cat si ca detinator al altor functii decizionale. Discursul sau in fata naivilor debusolati avea o siguranta dezarmanta. Nu era ti-mo­rat, formula fraze precise, de condu­cator deja instalat: >Am vorbit la telefon cu generalul Victor Stanculescu. A dat dispozitie, s-au retras trupele care erau dispersate in oras, cu dispozitie de a trage.” Din acest comunicat se desprinde ciudatenia atitudinii genera­lului Stancu­lescu, care preluase conduce­rea armatei, dupa ce-l slujise cu devotament pe satrapul incriminat. Noul comandant ii dadea ascultare totala anonimului Ion Iliescu. Cu multa supusenie, ii pre­zenta unei oarecare emanatii spontane a revo­lu­tiei un raport plin de secrete mi­litare. Vechiul argat duplicitar stia cu precizie cine va fi noul stapan.

Si asa, incet, incet, au aparut din te­nebrele perioadei represive Ion Iliescu, Alexandru Barladeanu, Silviu Brucan, ge­neralul Nicolae Militaru, colonelul Dumi­tru Mazilu si altii, care isi doreau pe masa capul lui Ceausescu, tiranul care ii sco­se­se pe linie secundara, dar care nu erau totusi muritori de foame. In guvernele viitoare, au fost nu­miti ministri, ca si cum ar fi fost curati ca lacrima, genera­lii Victor Stanculescu si Mihai Chitac, ni­meni altii decat cei care au facut carnajul de la Timisoara. Degeaba tinerii ofiteri s-au aratat nemultumiti de noile inscau­nari, printre care si cea a generalului Nicolae Militaru, asupra carora aveau mari obiec­tiuni.

Stim foarte multe amanunte despre felul cum a fost tradat Mihai Viteazul, dar nu stim ce s-a petrecut in urma cu 20 de ani. Exista imagini din seara zilei de 1 iu­nie 1946, care ne arata traseul parcurs de Ion Antonescu pana la locul executiei si ce a spus Maresalul inainte de a fi impus­cat. In schimb, nu avem imagini din ziua de 25 decembrie 1989, care sa ne arate drumul strabatut de sotii Ceusescu pana la locul ciuruirii si care au fost ultimele cu­vinte adresate celor care i-au tradat. Ciudat.

De fapt, la celebrul proces, Nicolae Ceausescu a fost invinuit ca a subminat economia nationala, in conditiile in care a adus datoriile la zero. Cu cate sacrificii, este o alta poveste. Dupa ce a fost executat, conspiratorii care au hotarat elimina­rea celui mai iubit fiu al poporului au ac­ceptat devalizarea vistieriei tarii. Intr-un timp scurt, s-au tras cele mai mari tunuri financiare, aceeasi tara bogata ajungand datoare, fiind vandute, in etape, inclusiv bucati din Marea Neagra. Mai nou, nu mai sunt bani nici pentru salarii si pensii, fapt fara pre­cedent. Si astfel a aparut sloganul: >Ceausescu a subminat, sa ramana de furat.”

Noul conducator al Romaniei in­demna victimele la toleranta fata de calai si propovaduia consensul intre familiile indoliate si cei care au provocat homicidul politic de-a lungul a 45 de ani. Din documentele care inca nu s-au distrus rezulta ca, la 22 de­cembrie 1989, s-a constituit prin vointa po­porului roman, Con­si­liul Frontului Salvarii Nationale, ca organ suprem al puterii de stat. Acest organism – care nu a avut cand si cum sa reprezinte vointa po­porului – a hotarat, in pripa, instituirea unui Tribunal Militar Exceptional, care sa-l ju­dece pe Nicolae Ceausescu. Decretul, ilegal din punct de vedere juridic, a fost scris de mana intr-un singur exemplar, datat 24 decembrie 1989 si a fost semnat de Ion Iliescu ca prese­dinte al CFSN.

Rasfoind paginile volumului De la o lovitura de stat la alta, scris de Ion Cris­toiu, aparut la Editura Historia, in anul 2006, aflam ca abia pe 27 decembrie 1989, la ora 16, s-a intrunit Con­siliul Frontului Salvarii Nationale, pentru a lua hotarari licite. Abia in acea clipa s-a stabilit guvernul care ar fi putut sa puna in aplicare Decretul privind instituirea Tribunalului Militar Exceptional, pentru judecarea cuplului prezidential, facut sita in urma cu trei zile, pe fondul unui ritual clasic de asasinat po­litic. Apasat de acest rusinos simulacru de proces, fara drept la recurs, la scurt timp, judecatorul Gica Popa s-a si-nucis. Ceva mai tarziu, sotia generalului Vic­tor Stanculescu s-a aruncat de la etaj. Mo­tivele date publicitatii au fost confuze, dar usor de ghicit.

Dupa multi ani si prelungite ezitari, generalii Victor Stanculescu si Mihai Chitac au fost arestati. Lista trebuia sa fie mai lunga. Acuzati pentru crimele de la Timisoara, de la sfarsitul lui decembrie 1989, au fost degradati si condamnati la cate 15 ani de inchisoare lejera. La conferinta de presa tinuta miercuri, 15 oc­tom­brie 2008, Stanculescu a afirmat: “Este mai comod pentru cei care au accedat la putere sa nu se afle adevarul. Imi pare rau de faptul ca, in 1989, atunci cand am avut in mana puterea, am predat-o societatii civile… Daca eram minte limpede, nu dadeam puterea numanui.” Cateva luni mai tarziu, in martie 2009, acelasi Stanculescu, aflat la inchisoarea Jilava, a declarat ziaristilor ca numai dupa ce va muri Ion Iliescu se va afla adevarul. A mai adaugat ca a refuzat oferta de a scrie ce s-a intamplat in acele zile sange­roase: “Nu vreau sa fiu cel care scrie istoria revolutiei lui Iliescu.”

Atat el cat si Mihai Chitac s-au vai­tat ca sunt bolnavi, ca au o varsta inaintata si nu suporta detentia. Ca urmare, au inceput sa fie eliberati pentru anumite pe­rioade, sa-si ingrijeasca sanatatea in afara inchisorii. Un fel de a-si ispasi pedea­p­sa la fara frecventa. Incercand o compa­ratie, la inceputul anilor ‘50, intre zidurile inchisorilor totalitarismului, au murit bolnavi, batuti si batjocoriti, peste 150 de ge­nerali antonescieni, cu varste inaintate. Pe ei nu i-a intrebat nimeni daca suporta de­tentia, umezeala si stramtoarea gropilor in care au fost aruncati fara sicriu, lumanare si cruce. Ca exemplu, generalul Ale­xan­dru Popovici a fost arestat pe cand avea 96 de ani. Ca el au fost multi.

In decembrie 1989, Rusia dorea ca­derea urgenta a lui Nicolae Ceausescu, rebelul separatist, care repeta de fiecare data ca partidul pe care il conducea trebuia sa fie independent fata de Moscova. Trei saptamani mai tarziu, Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara si Legea Lustratiei au fost interzise cu batele barbarismului. Au fost chemati minerii pra­padului stiut, pentru a-i imprastia pe revo­lutionarii autentici, care se opuneau ca ta­ra sa fie condusa tot de vechea nomenclatura, devenita ca prin farmec disidenta. Dovedind o complicitate iesita din co­mun, Ion Iliescu a gratiat toate cadrele de nadejde ale fostului C.P. Ex. al CC al PCR, pe ofiterii care au tras in manifestanti si fortele represive care i-au batut pana la desfigurare pe revolutionarii arestati. Personajele de la butoane au promis un reviriment, care s-a dovedit a fi o clasica involutie. Democratia originala a insemnat haos si jaf. Parlamentul a inceput sa scoata pe banda legi speciale pentru privilegiati. Privatizarile erau atent direc­tio­nate si confidentiale. In nioembrie 1989 tara avea capital, dar eram inca socialisti. In anul 2009, Romania este saraca lipita, dar ne consi­deram capita­listi.

Cercetarile pentru a afla cine se face vinovat pentru mortii si ranitii de dupa 22 decembrie 1989 au fost tergiversate la infinit. Presiunea intereselor a facut ca vin­o­vatiile sa se prescrie si criminalii sa de­vina imaculati. In luna august 2009, in­stan­tele internationale au somat statul ro­man sa scoata la iveala milionul de pagini cuprinse in dosarul 97/p/1990, documente ascunse de cei interesati sa treaca anii. Ca raspuns, la 13 august a.c., generalul pro­cu­ror Dan Voinea, fost anchetator al feno­menelor controversate din acele zile san­geroase, a precizat trei lucruri: 1. Nu au existat teroristi. 2. Pentru 942 de morti si 2.245 de raniti inregistrati dupa data de 22 decembrie 1989 se fac vinovati capii armatei si politicienii care preluasera puterea, conducand ostilitatile acelor zile. 3. In anul 2007 cercetarile au fost incheiate si dosarele au fost predate ma­gistratilor. Printre acestia figureaza fosti ofiteri de Securitate descoperiti recent de CNSAS. Fara comentarii. Drept multu­mi­re, Dan Voinea a fost scos la pensie.

La 4 august 2009, revolutionarul Te­odor Maries, liderul Asociatiei 21 De­cem­brie a stat in greva foamei 74 de zile. La 14 octombrie, institutiile militarizate ale armatei au respectat de­cizia Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, predand revo­lu­tionarilor tota­litatea documentelor aflate in discutie. SRI-ul nu. Jurnalistul Sorin Rosca Sta­nescu spunea, candva, ca un ade­var care vine prea tarziu, este un ade­var inutil.

Drept final, transcriu o strofa din Poem sub tricolor, scris de poetul George Filip si aparut in revista Candela, in iulie 2009: “… Lumea vrajita, obosita, smin­tita, / crestina…vai!, lume noua/ Dumnezeu v-a dat sansa la involutia din ‘89/ cand v-ati trimis copiii in strada, sa moara/ intr-o revolutie imaginara/ pentru destin, pentru credinta si tara…”