Doua aniversari, multe intrebari

In acest ianuarie 2010, aniversam 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Despre acest genial poet s-au scris mii de volume si tone de comentarii. Eminescologii s-au intrecut in analize, scotand la iveala, de multe ori, aspecte mai putin cunoscute ale vietii poetului si propunand directii noi de interpretare a operei sale. Inzestrat cu un talent de exceptie, Eminescu a avut si multi dusmani, care l-au invidiat.

Tot in aceasta luna se implinesc 151 de ani de la Unirea Principatelor Romane, sub un singur domnitor: Alexandru Ioan Cuza.

Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ia-nuarie 1850, la Botosani, fiind al sap­telea copil din cei 11. Dupa ce a urmat trei ani la Liceul German din Cer­nauti, s-a retras, in anul 1863, de­oarece nu suporta disciplina scolara, de tip ca­zon. Ceva mai tarziu, cu un certificat emis de conducerea liceului din Boto­sani, a plecat cu cate o bursa la Viena si Berlin, unde, intre anii 1869 si 1874, a audiat cursuri de filosofie, drept, eco­no­mie politica, filologie, istorie si altele, fara sa le fina-lizeze, din diverse motive.

Reintors in tara, a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale din Iasi, revizor scolar, sufleor si copist de roluri drama­turgice. Isi prezenta creatiile literare in cadrul Societatii “Juni­mea” – al carei mentor era Titu Maiorescu – si in salonul familiei Micle, unde se desfa­surau cenacluri literare de inalta tinuta. Marea majoritate a poeziilor le-a publicat in revista Convorbiri literare. Din lipsa ba-nilor, in timpul vietii sale i-a fost tiparit un singur volum de versuri.

In anul 1876, Eminescu si-a inceput activitatea de ziarist la cotidia­nul Curierul de Iasi, ajungand apoi redactor la ziarul Tim­pul, din Bucuresti, organul de presa al Partidului Conservator. Patru ani mai tarziu, devine redac-torul-sef al acestei publicatii. La 13 februarie 1883, a fost ales membru al Presei romane, organizatie infiintata de B. P. Hasdeu. A incercat si domeniul prozei, dar adevarata sa vocatie era poezia: poemele sale reprezentau un balsam pentru sufletele cititorilor.

Succesul sau a ince­put sa-i supere pe confrati, care se ve­deau sortiti sa ia calea anonimatului. In aceste conditii, Eminescu nu a luat ni­ciun premiu de la insti­tutiile cul­tu­rale care le acordau, iar poeziile sale nu au fost me-dia­tizate asa cum meritau. Intr-un articol viitor, in cadrul dezva­luirilor asasinatelor celebre, voi arata modul in care a fost omorat Luceafarul poeziei roma­nesti si cine i-a scurtat viata, in du­pa-amiaza zilei de 15 iunie 1889. Poetul a fost in­mor­mantat la cimitirul Bellu, la umbra unui tei.

Tragand cateva concluzii, se poate constata ca Eminescu – la fel ca multe alte personalitati – a fost apreciat la adevarata sa valoare abia dupa ce a murit. Academia Romana s-a infiintat la 1 aprilie 1861, insa nimeni nu a vrut sa-l propuna ca membru pe cel care merita cu prisosinta acest lucru. In anul 1882, presedinte al sectiei de litera­tura a Aca-demiei era Vasile Alecsandri, cel care fusese considerat cel mai mare poet roman inainte ca Eminescu sa-si publice poeziile.

Nici dupa decesul sau nu s-a gasit cine sa-l treaca in randurile membrilor de onoare ai Academiei. In perioda dintre cele doua conflagratii mondiale, savantii timpului nu s-au inghesuit nici ei sa-l inregistreze pe Luceafar in evidentele acestei institutii de prestigiu. Din­tre numele sonore care ar fi putut s-o faca, amintim doar pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Iuliu Maniu, Gheor­ghe Bratianu, Gheorghe Tatarescu si multi altii. Neglijat sau sfidat de ata­tea somitati, Eminescu a fost inscris, in final, ca membru titular post-mortem al Academiei Romane, la data de 28 octombrie 1948! O re-compensa morala, in semn de pretuire pentru valoroasa mostenire culturala pe care a lasat-o posteritatii. Sub comunism, cateva dintre poeziile sale au fost din nou inter­zise, la fel cum s-au petrecut lucrurile in 1883, cand, amintind vechile hotare ale Daciei mile­nare – care se intindea de la Nistru pana la Tisa -, suparase cele doua mari imperii: Rus si Austro-Ungar.

Asa cum am precizat mai sus, la 24 ianuarie se im­plinesc 151 de ani de la Unirea Principa­telor Romane, sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Unirea Mica, asa cum i se mai spunea, a fost salutata de unii si sabotata de altii, care si-au va­zut privilegiile puse in in pericol. Finalul a fost previzibil, urmare a faptului ca domnitorul luase masuri severe pentru a urni tara din starea de inapoiere in care se afla.

Primul domnitor al Principatelor Romane s-a nascut la 20 martie 1820, la Barlad, judetul Vaslui. Militar de carie­ra, subestimat de negativisti, a facut do­vada unor calitati de necontestat, fiind fondatorul Romaniei moderne. A fost un politician echilibrat, un diplomat desa­varsit, un vizionar fara egal si artizanul unor realizari ce se doreau urgente, intr-un stat tanar, format din doua principate pe care predecesorii le lasasera de izbe­liste. In anul 1845 a obtinut, la Paris, mai multe licente: in Litere, Drept si Stiinte Economice.

La 5 ianuarie 1859, a fost ales domnitor al Moldovei. Nouasprezece zile mai tarziu, adica la 24 ianuarie, a fost de­semnat si domnitor al Munteniei, eve­niment prin care s-a savarsit Unirea ce­lor doua Principate surori. Masurile ime­diate pe care le-a intreprins au avut rolul de a moderniza tara. A reformat scoala. A creat institutii de cultura gimnaziala, de invatamant liceal si universitati. La 12 noiembrie 1859, a infiintat Statul Major al Armatei si primul Serviciu de Informatii Militare. In 1860, a sem­nat actul infiintarii Universitatii din Iasi, iar in 1864 a inaugurat Universitatea din Bucuresti. A incheiat conventii di­plo­matice cu diferite state, trimitand in marile capitale ale Europei perso-nalitati culturale, pentru a face cunoscuta existenta micului stat romanesc.

In anul 1863, renunta la paralelismul nejustificat, prin care functionau doua guverne. Va ramane numai cel de la Bucuresti, sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu, adus de la Iasi, impreuna cu cativa demnitari fideli, spre nemul­tu­mirea vechilor politicieni de pe malurile Dambovitei. Posta si Telegraful au fost preluate de stat din mana unor firme grecesti. Un an mai tarziu, a desfiintat iobagia. Reforma agrara a satisfacut partial dorinta taranilor. O parte din aceste masuri au nemultumit mosieri­mea, generand primele forme ale conspiratiei, ce avea ca scop alungarea domnitorului. Au aparut astfel doua forme de complot. Miscarea separatista dorea anularea unirii Moldovei cu Mun­tenia si revenirea la vechile privilegii ale celor afectati de noile reforme impuse. O alta forma de protest a fost reteaua complotistilor, care avea drept scop sa-l expedieze pe Cuza in exil, mai ales ca avea intentia sa desfiinteze Masoneria, din care facea si el parte. Conjuratii nu erau altii decat cei pe care domnitorul ii amnistiase anterior, vinovati de urzeli politice si instigare: Ion C. Bratianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Ca­rada, Nicolae Golescu si altii.

Tradarea abjecta prin care i s-a im­pus semnarea actului de abdicare o voi detalia in episoadele viitoare, rezervate marilor lovituri de stat. La 15 mai 1873, domnitorul Unirii a murit la hotelul Europa din Heidelberg, in urma unor complicatii la plamani. Corpul neinsufletit a fost adus in tara si ingropat intial la Ru­ginoasa, fiind mutat apoi la manastirea Cur­tea de Arges, pentru a-l proteja de invazia sovietica din 1944. La ora actuala, osemintele se gasesc in interiorul Bise­ricii Trei Ierarhi, din Iasi.