Cu vreo luna inainte de Valentine’s Day s-a instaurat panica in familia noastra, fiindca sarbatoarea dragostei avea sa ne gaseasca, anul acesta, mai intai de toate, parinti.
Si totusi, ziua trebuia celebrata, asta ne era clar. Mai ales ca reprezenta pentru noi si aniversarea a patru ani de cand ne intersectaseram pasii intr-o cafenea. Basca faptul ca fetita noastra implinea, in aceeasi zi, minunata varsta de 9 luni. Dar cata libertate in miscari romantice poate avea un cuplu tanar, novice in ale celor parintesti si fara rubedenii in Montréal? Nu prea multa, va asigur.
Asadar, ce facem pe 14 februarie? Ne-am tot framantat mainile si ideile o luna intreaga. Nu mai puteam merge chiar pe pista “surprizelor”, pentru ca planificarea unei asemenea zile speciale depindea acum de prea multi factori bebelusesti.
O cina tarzie, romantica, iesea din discutie. Oricum, in ultimul an numai de cine tarzii, in soapta, avuseseram parte, pentru ca abia dupa ce adoarme copilul ne permitem “luxul” de a manca impreuna, si nu pe rand sau pe fuga, cum se intampla in cursul zilei.
O seara la restaurant, pentru toti trei, a decretat sotul. Si a sunat restaurantele noastre preferate – unul italian, altul grecesc, celalalt japonez. Toate i-au cam sugerat ca “atmosfera si rezervarile pentru Valentine’s day se fac, de obicei, dupa orele 18:00-19:00”. Am respins ideea de a incepe o cina la astfel de ore, pentru ca fata noastra trebuie sa fie in pat de la 19:00, altfel platim toti oboseala-i cu o noapte alba.
O sarbatoare-petrecere acasa, unde ne vom reuni prietenii – parinti care au aceleasi dileme valentiniene – am propus eu, victorioasa. Cateva secunde ideea i-a suras si consortului meu, dupa care, realizand ca asta va implica prezenta mea, pentru cateva ore bune, in bucatarie, mi-a spus ca nu accepta sa fiu obosita intr-o zi speciala. Probabil ca nu putea pune semnul egal intre aceasta varianta si lumanarile parfumate, romantele, serenadele, excursiile romantice, orele relaxante petrecute la spa sau alte ingrediente roz pe care mi le servise in anii trecuti. Toate aceste posibilitati esuau acum, din motive parintesti. Chiar nu imi imaginam cum m-as fi putut bucura de un masaj, cu fetita scancind (deh, ii ies dintisorii in aceasta perioada) langa mine. Sa o incredintam unei bone, adica unor maini straine, nu putem inca.
Am abordat si internetul pentru gasirea vreunei idei geniale. Propuneri existau, dar pentru parinti ai caror copilasi sunt mai mari; nu m-as fi vazut confectionand felicitari sau inimioare cu fetita mea sau valsand prin nameti in vreo actiune cupidonala de strada, muzeu sau parc. Poate peste vreo doi ani voi fi in mijlocul unei astfel de miscari socialo-valentiniano-parintesti, dar la noua luni fetita este prea mica pentru astfel de distractii.
Ce ne mai ramanea pe lista sugestiilor? Sa mergem la mall sau sa ne plimbam prin oras? Asta facem week-end de week-end. Sa mergem la cinematograf? Intr-adevar, nu am mai facut-o de peste un an, insa e clar ca cei din jurul nostru n-ar fi apreciat vizionarea lui Avatar in gangureli de bebelina. Sa culcam fetita si apoi sa urmarim un film romantic, savurand impreuna un desert delicios? Am fi copiat matrita serilor noastre obisnuite de parinti care au uitat petrecerile tarzii si noptile pierdute…
Pana la urma, prima jumatate a zilei Sfantului Valentin am petrecut-o in familie, doar noi trei, acasa, inconjurati de jucarii si de iubirea unuia pentru celalalt. A fost o zi superba, iar in final, reputatia de romantic a sotului a fost salvata cu succes de compatriotii nostri, patronii restaurantului “Le Baron Bleu”, care au fost destul de inspirati incat sa organizeze de Ziua indragostitilor o petrecere de dupa-amiaza, cu incepere de la 16:00, o ora mult mai acceptabila pentru parinti ca noi. Asa ca toti trei ne-am simtit mi-nunat, chiar daca numai pentru cateva ore. Ne-am simtit cu inima implinita si ne-am convins, inca o data, ca nu locurile si activitatile sunt importante, ci dragostea adevarata, care se regaseste in ochii celor dragi.
