In fiecare an, un sfert de milion de imigranti fac din Canada patria lor de adoptie, aducand cu ei un tezaur de traditii si obiceiuri care aici devin o parte atractiva, interesanta si valoroasa a spiritualitatii multiculturale canadiene. Dar ele coexista cu traditiile si obiceiurile canadiene din fiecare provincie. Quebecul este una dintre regiunile in care aceste traditii si obiceiuri locale au fost pastrate cu deosebita grija pana in zilele noastre.
La vremea aceasta se deschide sezonul cabanelor de zahar. Dar numai daca incep sa se topeasca zapezile, iar pasarea de zahar trece spre nord.
Una dintre cele mai vechi traditii din Canada este recoltarea siropului de artar. Consacrata prin frunza de artar de pe drapelul national, ea este in si mai mare masura o traditie quebecheza, caci aici se recolteaza peste 90 la suta din siropul de artar din Canada, echivalentul a trei sferturi din recolta mondiala.
Este vorba insa de o traditie preluata de la amerindieni, care au numeroase legende despre descoperirea siropului de artar. Traditia aceasta a fost dezvoltata apoi de-a lungul a peste trei sute de ani, prin ameliorari succesive ale procedurilor si tehnologiei, pana la imaginea de astazi a “cabanelor de zahar” comerciale, care reprezinta una dintre atractiile turistice foarte raspandite din Québec.
Inainte de 1700, amerindienii recoltau siropul de artar in modul cel mai simplu cu putinta: primavara, faceau o crestatura in trunchi cu tomahawkul (securea de vanatoare) si puneau in spartura o aschie de lemn ca un jgheab, de-a lungul careia lichidul se scurgea spre baza trunchiului intr-un mokuk, un recipient din coaja de mesteacan, in forma de covata.
Lichidul acesta, numit apa de artar, avea o concentratie de zahar cuprinsa intre 2 si 3% si era pus la fiert ca sa devina mai dulce, prin evaporarea apei.
Colonistii europeni de dupa 1700 au adus putine ameliorari. Ei au schimbat recipientul din coaja de mesteacan sau din argila cu vase de arama sau de fier. Dar cum fierberea se facea sub cerul liber, fara sa fie la adapost de intemperii, siropul obtinut continua sa fie, nu doar in cantitati mici, ci si de o calitate incerta. Trebuiau intre 30 si 35 de litri de apa de artar pentru un litru de sirop cu o concentratie de 8%. Daca fierberea continua, se obtinea zaharul de artar.
Primele “cabane de zahar” au aparut la inceputul secolului al XIX-lea, dar la inceput erau rudimentare, serveau doar pentru producerea siropului si zaharului necesare consumului familial. Abia la jumatatea secolului al XX-lea, cabanele de zahar au devenit ceea ce sunt astazi, echipamentul lor s-a rafinat, iar volumul productiei a crescut exponential. In zilele noastre, recoltarea de sirop de artar se face in plantatii de sute de arbori printr-un sistem de conducte din material plastic, inlocuind butoaiele, galetile, transportul apei de artar cu ajutorul cailor sau al tractoarelor. Apa de artar este pompata din arbore direct in rezervoarele de inmagazinare a siropului.
Sezonul siropului de artar se deschide la inceputul primaverii, in preajma echinoctiului. Exista mai multe semne traditionale care prevestesc apropierea lui si dintre acestea fac parte aparitia pasarii de zahar, o pasare arctica migratoare, din familia presurii, care la inceputul primaverii poate fi vazuta zburand spre nord.
El marcheaza totodata sfarsitul Postului Mare dinaintea Pastilor si, din acest motiv, in cabanele de zahar de altadata recoltarea siropului de artar era un prilej de refacere a contactelor sociale intrerupte de iarna aspra. Oamenii se bucurau sa se revada, petreceau, vegheau in jurul vaselor in care fierbea apa de artar, spuneau glume si povesti ca la clacile taranilor nostri. Se faceau adevarate ospaturi cu mancaruri traditionale asezonate cu sirop.
Alteori, prepararea siropului de artar in cabanele de zahar facea parte din ritualul de trecere a baietilor de la adolescenta la varsta adulta: tanarul care se dovedea capabil sa asigure noaptea supravegherea si producerea zaharului de artar era considerat apt sa intemeieze o familie.
Erau de asemenea si unele superstitii. Astfel, daca proprietarul unei plantatii de artari, in loc sa mearga la slujba din Vinerea Mare dinaintea Pastelui, prefera sa ramana in cabana preocupat de siropul sau, se spunea ca arborii nu-i vor mai da sirop, ci sange. Tot astfel se spunea ca artarii crestati in Vinerea Mare sangereaza.
Cabana de zahar era reputata si ca un loc care asigura protectia drumetilor. Pe vremuri, ea era lasata deschisa tot anul si inauntru erau asezate la vedere chibrituri si sirop de artar pentru cei care s-ar fi ratacit in padure.
