Pe masa care tinea loc de birou se afla o coala de hartie, langa care astepta cuminte un pix de culoare albastra, marca Flaro. Uitandu-se la mine lung, subofiterul mi-a cerut sa iau pixul si sa declar ce cautam in zona de frontiera. Am pus mana pe pix si am ramas cu el deasupra hartiei, nestiind ce sa scriu. Nu stiam daca Mariana recunoscuse ca am venit sa trecem ilegal frontiera. Dintr-odata, am inceput sa scriu: nume, prenume, locul si data nasterii, dupa care am asternut pe hartie povestea cu vizita la familia Smidt. Vazand cat aplomb am, subofiterul s-a ridicat de pe scaun si s-a postat in spatele meu. Doua secunde mai tarziu, capul meu se izbea puternic de masa, iar in urechi imi vajaiau tipetele si injuraturile subofiterului innebunit de furie. Ametit de lovitura si speriat de palmele care zburau peste capul meu nu intelegeam ce a putut sa starneasca furia nesabuita a granicerului. Printre injuraturi de mama si de alte lucruri sfinte, am inteles ca acesta se astepta ca eu sa declar de buna voie ca am vrut sa trecem ilegal frontiera catre Iugoslavia.
Timorat, am incercat sa-i spun ca noi doream sa ajungem la familia Smidt. Atunci a picat o intrebare pe care nu o anticipasem: daca familia Smidt stie de vizita noastra.
Cum raspunsul a fost negativ, subofiterul a trecut din nou la amenintari. La un moment dat, a pus mana pe telefon, prefacandu-se ca vrea sa vorbeasca cu familia respectiva. S-a razgandit si mi-a spus ca minciunile mele o sa-i bage la belea si pe cei la care pretind ca doream sa ajung.
S-a postat din nou in spatele meu si, pe un ton amenintator, mi-a cerut sa scriu dupa dictare. Am tras o linie pe declaratia deja inceputa (vezi foto) si, in cateva clipe, am recunoscut, “de buna voie si nesilit de nimeni”, ca “am venit sa trec frontiera in mod ilegal pentru a ajunge in Iugoslavia si apoi in Franta deoarece cunosc limba franceza”. Am inteles repede ca treaba cu limba franceza o stia de la Mariana. Asadar, ea marturisise, ceea ce explica intr-un fel furia subofiterului. Dupa ce am semnat, chipul granicerului a capatat o culoare mai normala si am avut impresia ca ii zaresc, in coltul gurii, un zambet de satisfactie. Acum putea sa mearga din nou la culcare.
Cand am fost scos afara, Mariana statea de vorba cu santinela. A venit spre mine si m-a intrebat daca am fost batut. Tipetele subofiterului se auzisera de afara, iar santinela ii confirmase Marianei ca acesta bause toata seara. L-am intrebat pe militar ce se va intampla cu noi. Mi-a spus ca vom ramane in cazarma pana dimineata, dupa care vom fi transferati la Jimbolia. Nu-mi mai amintesc cum s-au scurs cele cateva ore cat am mai ramas in curtea pichetului de la Checea. Pe la 7 dimineata, un subofiter ne-a pus catuse la maini si ne-a scos din curtea unitatii. Mana mea dreapta era legata de mana stanga a Marianei. Mergeam in spatele subofiterului, un barbat pe la vreo 40 de ani, tragand-o usor pe Mariana, care tinea cu greu ritmul impus de granicer. Ici-colo, cate un taran se ivea din spatele unei porti si, pentru o clipa, se oprea sa ne studieze, dupa care o lua in directia in care avea treaba. Imi era rusine si as fi vrut sa mergem si mai repede, dar simteam cum catusele ni se strang pe mana, din cauza presiunii la care le supuneam.
Cand am ajuns in gara, 5-6 oameni asteptau trenul care sa-i duca la oras. Se uitau la noi cu o curiozitate plictisita, vorbind in soapta despre noi sau despre propriile lor probleme. Imagini ca aceea a noastra trebuie sa fi fost destul de frecvente pentru locuitorii din zona de frontiera.
Aproape imediat ce ne-am urcat in vagon, trenul s-a pus in miscare si, la numai cateva minute, subofiterul ne-a scos catusele, rugandu-ne “sa nu facem prostii”. A inceput sa ne puna intrebari despre motivul pentru care eram acolo. Nu parea sa ne interogheze, ci era mai curand un fel de curiozitate. Trecusera, cred, 15-20 de minute de cand ne depanam povestea vietii, timp in care oscilam intre a recunoaste ca voiam sa fugim din tara si povestea cu familia Smidt.
Cand l-am intrebat direct daca ne-ar putea ajuta sa fugim din tara, i-am vazut culoarea obrajilor schimbandu-se. Fata ii impietrise de surpriza si, pentru cateva clipe, a ramas fara vreo reactie. I-am spus atunci, foarte repede, ca, daca vom face inchisoare, viata noastra nu va mai avea niciun rost in Romania. A ingaimat ca nu ne poate ajuta si ca nu vrea sa aiba probleme. I se facuse insa mila de noi. Ar fi vrut, eram sigur, sa ne ajute, dar nu stia cum. Misiunea lui era sa ne predea la Jimbolia si, dintr-o data, il incarcasem cu o povara pentru care nu era pregatit. Cand ne-a predat militarului de la garnizoana Jimbolia, i-a spus soldatului care ne-a luat in primire sa aiba grija de noi.
Eram sub imperiul oboselii, al fricii si al nesigurantei. Gestul de omenie facut de acel tanar subofiter m-a emotionat si mi-a dat curaj. Astazi, acel om are probabil in jur de 60 de ani. Nu am avut niciodata posibilitatea sa-i spun multumesc. Nici lui, nici lui Adrian, santinela de la pichetul Checea, care si-a riscat libertatea lasandu-ma sa scap de busola, de harta si de ardei.
Prima consecinta a rugamintii subofiterului de “a avea grija de noi” a fost aceea ca militarul de la arest m-a bagat in aceeasi celula cu Mariana, desi, aveam sa aflu mai tarziu, era neregulamentar. Ni s-au dat si paturi suplimentare.
Arestul de la Jimbolia era compus din 6 sau 8 celule, egal distribuite de o parte si de alta a unui hol scurt si intunecat. Celulele nu aveau paturi si, daca voiai sa stai jos, trebuia sa te intinzi direct pe cimentul tare si rece. Usile erau din tabla masiva si, odata bagat inauntru, erai complet izolat de lumea de afara. Cred ca eram singurii arestati in acel moment in celulele de la Jimbolia. Aveam sa aflu mai tarziu ca vineri, cu o zi inainte, tocmai fusese luat un lot de arestati si transferat la Timisoara. Noi urma sa ramanem acolo pana luni dimineata.
Ziua de sambata am petrecut-o in cea mai mare parte inchisi in celula, chinuindu-ne sa dormim, dupa noaptea alba petrecuta la Checea. Seara tarziu, am fost scosi la masa. Atunci am constatat ca pe arest se mai adunasera cateva persoane.
Cand ne-am trezit duminica dimineata, usile de la celelalte celule incepusera sa se inchida si sa se deschida tot mai des, semn ca tot mai multi arestati soseau la Jimbolia. Pe la 10 dimineata, un granicer a deschis usa de la celula. Am inteles repede ca era o inspectie, fiindca aproape instantaneu in pragul usii si-a facut aparitia un ofiter care a inceput sa tipe la soldat, reprosandu-i ca am fost lasati impreuna in celula. Acesta a pomenit repede de “prietenia” noastra cu subofiterul de la Checea.
Cand a auzit cuvantul “prieten”, ofiterul i-a cerut soldatului sa ma duca la el in birou. Dupa cateva minute, eram in camera de garda a Garnizoanei Jimbolia. Prima intrebare a fost cine este “prietenul” nostru de la Checea. I-am spus ca subofiterul nu este “prietenul” nostru si ca, pana cu o zi inainte, nu il mai vazusem niciodata in viata noastra. I-am spus ca, probabil, i s-a facut mila de noi si atunci a pus o vorba buna militarului in momentul in care ne-a predat. M-a intrebat atunci de ce am vrut sa trec frontiera ilegal.
Pe cat de repede a venit raspunsul meu negativ, pe atat de rapid a zburat spre mine o palma grea, care aproape m-a facut sa cad din picioare. La acea vreme, nu aveam mai mult de 60 de kg. Tipand si injurandu-ma, ofiterul a inceput sa-mi reproseze ca imi bat joc de el.
A invocat imediat declaratia mea de recunoastere a vinovatiei. I-am spus ca am fost batut ca sa recunosc si ca voi spune in instanta acest lucru.
Fara sa mai insiste, ingrijorat probabil ca as putea sa raportez ca m-a lovit, ofiterul i-a cerut santinelei sa ma duca inapoi pe arest. De data aceasta, am fost bagat intr-o celula in care se mai aflau 3-4 barbati. Seara, cand am fost scosi la masa si la WC, am constatat ca tot mai multi “frontieristi” umplusera celulele arestului de la Jimbolia. Nici Mariana nu mai era singura in celula. O tanara fusese prinsa in noaptea de sambata spre duminica aproape de granita.
Noaptea de duminica spre luni avea sa fie una deosebita. Pe la miezul noptii, am auzit usa de la arest deschizandu-se si am crezut ca alti arestati sunt adusi in celule. Cateva clipe mai tarziu, Mariana mi-a comunicat ca este scoasa la ancheta. Mie nu mi s-a parut nimic suspect, dar colegii de celula, dupa cateva minute de tacere, mi-au spus ca fetele vor fi violate.
Am sarit in picioare imediat si, calcand peste corpurile lungite pe podea, am inceput sa strig si sa bat cu putere in usa. Dupa cateva minute, santinela a deschis usa si m-a intrebat ce vreau. I-am cerut sa fiu scos la ancheta sau Mariana sa fie adusa inapoi in celula. I-am spus ca stiu ce au de gand sa faca si am amenintat ca a doua zi voi raporta la comandament.
Militarul a plecat si, dupa 10-15 minute, Mariana mi-a strigat ca este bine si ca nu s-a intamplat nimic. A doua zi avea sa-mi povesteasca insa ca tanara cu care impartea celula a fost tinuta “in ancheta” pana spre dimineata, iar atunci cand s-a intors in celula era foarte tulburata si se simtea rau. Mariana credea ca tanara fusese violata de graniceri.
Din cauza numarului tot mai mare de persoane care erau aduse neincetat pe arest, celulele devenisera neincapatoare. In celula in care ma aflam, in noaptea de duminica spre luni, eram vreo zece persoane. Ca sa putem sta cu totii intinsi pe jos in acelasi timp, trebuia sa ne asezam pe o parte. Odata asezat intr-o anumita pozitie, ramaneai asa nemiscat, pana iti amorteau toate oasele. Cand te miscai, provocai o vanzoleala generala. Ne loveam cu picioarele unii pe altii peste cap sau in diferite alte parti ale corpului. Cand cineva scapa un part, in celula izbucnea un ras general, ceea ce ne ajuta sa ne facem loc mai bine printre picioarele si bratele intinse peste tot.
Daca sambata dimineata, cand am fost adusi de la Checea, pe arestul de la Jimbolia nu mai era nimeni (sau aproape nimeni), luni dimineata, cand am fost scosi din celule pentru a merge la WC, curtea garnizoanei era plina de romani arestati la frontiera. Am numarat vreo 80 de persoane. Cel mai numeros grup era al unei familii intregi, formate din 7 membri, dintre care cel mai in varsta avea peste 70 de ani, iar cel mai tanar era inca in bratele mamei. Dar impresia cea mai puternica a avut-o asupra mea imaginea unui tanar care mergea cu multa dificultate. Mi s-a spus ca era calauza familiei respective, pe care incercase sa o treaca frontiera. Fusese batut cu bastoanele la talpi, iar acum avea picioarele atat de umflate incat nu mai putea sa mearga. Granicerii ii snopeau in bataie pe cei care serveau drept calauze pentru romanii care voiau sa fuga din tara. La fel de crunt erau batuti si cei care aveau asupra lor diferite arme: cutite, bate sau alte instrumente care ar fi putut fi folosite pentru a-i ataca pe graniceri.
In cele trei zile cat am stat inchis la Jimbolia, am cunoscut oameni cu tot felul de povesti, care mai de care mai spectaculoase. Imi amintesc de trei barbati care fusesera gasiti intr-un vagon de marfa, unde un angajat de la CFR ii inchisese si sigilase usa. Fusesera descoperiti chiar inainte ca trenul sa treaca frontiera catre Iugoslavia. Barbatii aveau cu ei un geamantan de paine uscata si mai multe bidoane cu apa, pentru a rezista o saptamana-doua, cat trenul ar fi stat prin diferitele triaje, inainte de a ajunge la destinatia finala, Belgrad. Din geamantanul lor am mancat cu totii paine uscata, in lipsa hranei de la graniceri. Alti doi tineri fusesera arestati tocmai la Maribor, un oras din fosta Iugoslavie (actualmente in Slovenia), de langa frontiera cu Austria. Sarbii i-au arestat si i-au predat granicerilor romani. Alt barbat fusese dat inapoi, dupa ce statuse cateva luni in inchisoare in fosta Iugoslavie. Aparent, nu toti sarbii functionau dupa aceeasi regula. Unii romani erau dati inapoi, altii nu. In functie de norocul fiecaruia si, cel mai probabil, de dispozitia de moment a autoritatilor iugoslave.
Luni, 23 octombrie, pe la pranz, eram inca pe arestul de la Jimbolia. Din clipa in clipa, in unitate urma sa soseasca un procuror de la Timisoara, care avea sa decida, pentru fiecare in parte, prelungirea arestarii, transferul la Timisoara si trimiterea in judecata pentru trecere sau tentativa de trecere ilegala a frontierei sau, in cazul fericit, eliberarea. (va urma)