Amintiri de dinainte de libertate. O eliberarea no

Se facuse ora unu dupa-amiaza, iar procurorul nu venise inca de la Timisoara. Eram cu totii nerabdatori sa aflam care ne va fi soarta. Din discutiile cu ceilalti arestati, mai experimentati decat mine, aflasem care avea sa fie procedura. Un procuror militar urma sa soseasca, dintr-o clipa in alta, in unitate si sa ne bage pe fiecare intr-o ancheta succinta. Ulterior, in functie de probele pe care granicerii le aveau impotriva noastra, procurorul stabilea daca ne face mandate de arestare sau daca ne elibereaza. Cei eliberati urmau sa plece acasa, in timp ce ceilalti erau transfe­rati pe arestul militiei din Timisoara, in asteptarea condamnarii.

Din cauza numarului mare de arestati, procurorul venea la Jimbolia la fiecare 2-3 zile, pentru a goli celulele garnizoanei ca sa faca loc altor arestati. Nu stiu cati romani au incercat sa treaca frontiera in ultimii ani de regim comunist, dar, judecand dupa ceea ce am vazut la Jimbolia, cred ca numarul lor era de ordinul sutelor pe saptamana. Sau poate mai mult, daca ne gandim ca foarte multi incercau sa fuga prin Ungaria sau peste Dunare. Era si cazul fratelui meu, care, in vara lui 1986, a reusit sa fuga din tara prin clisura Dunarii, trecand fluviul inot pe la Moldova Noua.

Intr-un tarziu, in curtea garnizoanei Jimbolia si-a facut aparitia un ARO de armata, din care a coborat un barbat pe la 45 de ani, scund, in uniforma albastra. Avea gradul de capitan si, daca memoria nu ma inseala, numele lui era Popa.

Unul cate unul, am inceput sa fim introdusi intr-o incapere ce servea drept birou de ancheta. Cand mi-a venit si mie randul, era deja trecut de ora 3. Vorbisem cu Mariana sa reluam povestea cu vizita la familia Smidt si sa declaram ca am fost batuti ca sa recunoastem ca am vrut sa trecem frontiera. Ceea ce, in cazul meu, chiar era adevarat. In incaperea in care am fost introdus, in afara de capitanul Popa, se mai afla si ofiterul care, cu o zi inainte, ma lovise peste fata. Prezenta lui mi-a parut la inceput ca va juca in defa­voarea mea. Insa lucrurile aveau sa stea cu totul pe dos.

Informandu-ma ca sunt acuzat de tentativa de trecere ilegala a frontierei, procurorul m-a intrebat daca am ceva de declarat in apararea mea. Fara sa ezit, i-am spus ca nu am venit sa trecem frontiera si ca am fost arestati fara sa fim vinovati. Am reluat apoi, repede, povestea cu vizita la familia Smidt. Capitanul m-a oprit din povestit, amintindu-mi ca am dat o declaratie prin care am recunoscut, “de buna voie”, ca am incercat sa trec frontiera in mod ilegal. I-am spus atunci ca am fost batut ca sa dau acea declaratie si, drept dovada sta faptul ca inceputul declaratiei vorbeste de vizita la familia Smidt. Cu un aer intrigat, procurorul imi spune ca povestea cu batutul este o min­ciuna, ca “nimeni nu bate la frontiera”, intrebandu-ma apoi daca m-a batut cineva acolo, la Jimbolia.

Dintr-o data, m-am trezit pus in fata unei situatii ce putea sa se intoarca impo­triva mea intr-un mod dramatic. Ofiterul care ma lovise se afla in fata mea, la doi pasi de procuror, uitandu-se la mine lung. Trebuia, in cateva fractiuni de secunda, sa decid daca sa-l reclam la procuror sau sa trec sub tacere palma pe care o primisem. Si intr-un caz, si in altul, lucrurile puteau sa iasa foarte rau pentru mine: daca ii raportam ca m-a lovit, acesta putea foarte bine sa nege, si atunci ar fi fost cuvantul meu impotriva cuvantului unui ofiter de graniceri. Rezultatul era destul de previ­zibil. Pe de alta parte, faptul ca ofiterul ma lovise putea fi o dovada ca fusesem batut si la pichetul de la Checea. Cu toate acestea, am lasat capul in jos si, cu o voce stinsa, am raspuns: “Nu, aici nu m-a lovit nimeni”.

Acesta a fost unul dintre momentele de inspiratie din intreaga mea viata. In aceeasi clipa, ofiterul care ma lovise ii facu un semn procurorului si, impreuna, iesira din incapere. Nu stiu ce au discutat si nu mai stiu cat de mult a durat absenta lor din acea camera improvizata de ancheta, dar, cand s-au intors, fara sa-mi mai puna vreo intrebare, procurorul mi-a spus, textual: “Esti un berbec, bai, te-ai bagat intr-un rahat mai mare decat tine. Esti liber, iti dam drumu’ acasa”.

M-am uitat dupa privirea ofiterului, ca sa-i multumesc ca m-a lovit, dar mai ales ca, datorita lui, ma elibereaza. Nu am avut niciodata confirmarea a ceea ce s-a intamplat in acea dupa amiaza intre pro­curorul militar si ofiterul de graniceri, insa am convingerea ca ofiterul l-a rugat pe procuror sa-mi dea drumul acasa. Daca i-o fi spus sau nu ca m-a lovit, nu stiu. Cert este ca gestul meu de a nu-l pari la procu­ror a valorat cat eliberarea noastra. A mai fost, desigur, si prostia subofi­te­rului de la Checea care, in loc sa-mi dea o alta foaie de hartie, m-a lasat sa trag o linie si sa “recunosc de buna voie” ca am vrut sa fug din tara pe aceeasi coala care, acum, “depunea” marturie ca am fost batut.

Pe Mariana nici nu au mai chemat-o la ancheta. Cand i-am spus ca suntem liberi, nu-i venea sa creada. I-am povestit pe scurt ce s-a petrecut in minutele cat am fost inauntru si ca acum trebuie sa asteptam sa termine de anchetat pe toata lumea, ca sa ne elibereze.

Se facuse deja intuneric si procu­ro­rul nu terminase de interogat pe fiecare arestat. Cum spuneam, in total eram vreo 80 de persoane retinute in acele zile de sfarsit de saptamana. Evitam sa le spun celor din jur ca vom fi eliberati, de frica sa nu se intample ceva care sa ne schimbe soarta.

Pe la ora sase seara, procurorul a iesit din cladire si a dat ordin ca toata lumea sa fie urcata in doua camioane cu prelata ce trasesera in fata cantinei garnizoanei. Speriat, m-am dus la procuror si i-am amintit ca promisese sa ne elibereze. Grabit, acesta mi-a cerut sa ma urc in camion, spunandu-mi ca vom fi eliberati la Timisoara. Intr-un fel, era logic. Doar nu avea sa ne dea drumul intr-o zona de frontiera, unde riscam sa fim arestati din nou? Unde mai pui ca exista si posibilitatea ca sa incercam, din nou, sa trecem granita.

Am urcat in camion cu certitudinea ca, odata ajunsi la Timisoara, aveam sa fim lasati sa plecam acasa. Cei aproape 40 de kilometri care despart Jimbolia de Timisoara i-am parcurs in aproximativ o ora. Asezati pe bancile din lemn care sareau in sus la fiecare hop sau se incli­nau la curbe, ne uitam la soldatii care, asezati la capatul din spate al camionului, ne pazeau cu pistoalele mitraliera atarnate de gat. Daca soldatii nu ar fi fost acolo, in mod cert multi dintre noi am fi sarit din camion pe drum si ne-am fi pierdut in lanurile de porumb pe langa care se tara camionul.

In jurul orei 7 seara, am fost dati jos din camion si introdusi intr-o cladire despre care aveam sa aflu ca era sediul central al militiei orasului Timisoara. Singura mea grija era sa-l gasesc pe procuror si sa-i amintesc de eliberarea noastra. In cladire era insa o vanzoleala de nedescris. Pe langa zecile de arestati, dintre care faceam inca parte, pe culoarul pe care fuseseram introdusi misunau in toate directiile militieni, barbati in civil, dar si militari in termen care aveau sarcina sa ne pazeasca si sa ne tina grupati. Procurorul Popa parca intrase in pamant.

La un moment dat, un militian ne-a cerut sa ne separam: baietii intr-o parte, fetele in cealalta. Spre dispe­rarea mea, am inteles foarte repede rostul acestei manevre. Baietii urmau sa fie tunsi la zero. In acel moment, am incercat sa-i spun unui militar ca eu voi fi eliberat si ca nu pot fi tuns. S-a uitat la mine lung si aproape ca a izbucnit in ras.

Capitanul Popa lipsea in continuare, iar eu ma tot tra­geam catre coada coloanei care ducea in incaperea unde podoabele capilare cadeau unele dupa altele, ca mustele plesnite cu paleta. Dupa mai multe insistente, am aflat ca ARO-ul procurorului ramasese in pana pe traseu si nimeni nu stia cand avea sa ajunga in sediul Militiei.

Bucuria ca voi fi eliberat se transformase foarte repede intr-un cosmar, de teama ca voi fi tuns zero. Ce aveam sa le zic celor de acasa? Cand mai aveam 5-6 persoane in fata mea, il vad la capatul culoarului pe bravul meu capitan, in uniforma lui albastra care acum mi se parea de o frumusete desavarsita. Am taiat-o rapid in directia lui, netinand cont de strigatele militarului care incerca sa ma opreasca din drum.

Nu am apucat sa-i mai spun nimic. Cand m-a zarit, i-a spus soldatului care venea dupa mine ca voi fi eliberat. M-a dus apoi intr-un birou, unde mi-a pus in fata o hartie pe care mi-a cerut sa o semnez. Era declaratia mea, scrisa de mana procurorului, prin care negam ca as fi vrut sa trec frontiera (vezi foto). Pe aceeasi hartie era si inventarul lucrurilor pe care le avusesem asupra mea la arestare si pe care acum le primisem inapoi.

Cand am fost scosi din cladirea Militiei Timisoara, ceasul trebuie sa fi fost in jur de opt seara. Eram speriati, obositi, flamanzi, dar inima ne batea de bucurie mai-mai sa ne sara din piept. Uitasem de tot ceea ce se intamplase la Lupeni si de motivele plecarii noastre catre frontiera. Tot ce conta atunci era ca suntem liberi. In urma noastra, pe culoa­re­le cladirii din care tocmai iesisem, cateva zeci de persoane se pregateau pentru luni sau ani de inchisoare. Din cate imi amintesc, pentru tentativa de frontiera se lua intre 6 luni si un an (iar daca recidivai, lucrurile erau mai complicate).

Primul lucru pe care l-am facut dupa ce am fost eliberati de pe arestul Militiei Timisoara a fost sa cautam un restaurant si sa mergem sa mancam. Imi amintesc si acum figura curioasa a chelnerului la ve­derea noastra in restaurant. Abia cand m-am dus la baie am inteles de ce. Eram nespalat si nebarbierit de cateva zile. Asta nu m-a impiedicat insa sa comand o friptura mare de porc cu cartofi prajiti si sa mananc cu o pofta de om scapat de la inchisoare.

Cu burta pusa la cale, am luat drumul Garii de Nord din Timisoara, cu gandul sa ne intoarcem la Lupeni chiar in acea noapte. Pe drum, am intrebat-o totusi pe Mariana daca nu vrea sa incercam din nou sa trecem granita. Raspunsul a venit foarte repede. Adevarul este ca, dupa cele intamplate in ultimele zile, nici mie nu-mi mai ardea de frontiera.

A doua zi, dupa o noapte intreaga petrecuta intr-un tren inghetat si aglome­rat, am ajuns in gara Petrosani, de unde am luat autobuzul catre Lupeni. Pe la 9 dimi­neata, eram din nou in camera mea de man­sarda, unde totul parea neschimbat. Nimic nu prevestea desfasurarea de eve­ni­mente din acea zi. Mariana s-a culcat, iar eu, curios sa aflu daca, intre timp, colegii de la lucru aflasera ceva despre manifeste­le mele, m-am dus la remiza de pompieri.

De cum am intrat pe poarta, Cristi a iesit in intampinarea mea si m-a intrebat ce s-a intamplat. In afara de mine si de Mariana, Cristi era singura persoana care stia de intentia noastra de a fugi din tara. Vazand ca nu am mai dat niciun semn de viata de cateva zile, se gandise ca am plecat catre frontiera, iar acum era surprins sa ma vada din nou in curtea remizei de pompieri. I-am povestit, pe scurt, ca am stat inchisi cateva zile la Jimbolia.

Atunci, cu un aer misterios, dar si speriat, mi-a comunicat ca “in Lupeni s-au distribu­it manifeste, iar Securitatea a impanzit Valea Jiului”. Toti colegii mei de munca fusesera chemati la Securitatea din Lupeni sa dea declaratii, iar Cristi mi-a spus ca intrebasera si de mine. Acum, ca m-am intors, era sigur ca voi fi chemat si eu. Niciun moment insa, Cristi nu si-a inchipuit ca noi eram de fapt auto­rii ma­nifestelor distribuite in oras. Era ingrijorat doar fiindca, in felul acesta, se putea afla ca am fost prinsi la frontiera. Lucru care, in mod cert, urma sa se in­tam­ple in cateva zile, timpul necesar pentru ca Militia din Timisoara sa comunice la Lupeni ca am fost arestat la frontiera.

Nu trecusera nici macar trei ore de cand pusesem piciorul in Lupeni, dupa aventura de la frontiera. Pe la pranz, un barbat in civil a venit la mine acasa si mi-a comunicat ca sunt invitat la sediul Militiei din Lupeni, pentru o scurta declaratie. (va urma)

G. S.
G. S.
Absolvent al primei promoţii de jurnalişti de după 1989 (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării - Universitatea Bucureşti), George Sava a lucrat la secţia Politică internă a României libere, din 1993 şi până în 1999, când s-a stabilit în Canada. Happily married, un căţel, câţiva prieteni şi mulţi adversari... de idei.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare