Expertiza grafologica si arestarea

Era trecut de ora 12 cand am intrat pe poarta Militiei din Lupeni. Barbatul care venise dupa mine acasa mi-a cerut sa urc la etaj, unde m-a introdus intr-o incapere. Aici, asezati la singurele birouri din camera, se aflau doi tineri, despre care aveam sa aflu ulterior ca erau ofiteri de Securitate. Pe un ton misterios, mi-au spus ca “s-a furat dinamita” de la Mina Lupeni si ca doresc sa stie daca am vreun amestec in aceasta poveste.

Dupa modul in care imi puneau intre­bari, se vedea limpede ca istoria cu dinamita fusese inventata si ca, in realitate, doreau sa afle altceva. Schimband subiectul, m-au intrebat apoi despre o intamplare petrecuta cu un an inainte, cand un inginer de la mina fusese transferat in subteran in urma unei reclamatii facute de mine la directorul Minei Lupeni. Povestea este lunga si despre ea voi vorbi cu siguranta cu alta ocazie. Cert este ca, in septembrie 1988, inginerul Traian Moldovan, pe atunci seful Sectorului XIV de la Mina Lupeni, de care tinea si Formatia Civila de Pompieri pentru care lucram, a fost schimbat din functie si transferat in subteran, dupa ce a pretins o parte din prima in bani pe care am primit-o de Ziua Pompierilor, pe 13 septembrie. Alaturi de majoritatea colegilor mei, am decis sa nu-i dam banii, iar eu m-am dus la directorul general al Minei Lupeni si i-am relatat intamplarea.

Acum, ofiterii de la Securitatea din Lupeni pareau sa se intereseze de acea poveste veche de un an. Insa nu tarasenia cu inginerul Moldovan ii interesa, ci voiau sa ma puna in situatia de a da o decla­ratie despre ceva anume, pentru a avea o proba dupa scrisul meu. Am inteles acest lucru in momentul in care mi-au cerut sa scriu declaratia cu litere de tipar. In incercarea de a-i pacali, m-am straduit sa scriu cat mai diferit fata de scrisul meu obisnuit. Dupa ce am povestit, pe o pagina de text, ce se intamplase cu un an inainte, ofiterii mi-au spus ca sunt liber. In mod evident, tentativa mea de disimulare reusise.

Am plecat acasa cu sentimentul ca am scapat ca prin urechile acului. Ma gan­deam ca, la fel ca la frontiera, norocul ar putea fi de partea mea si de data asta. In acelasi timp, imi trecea prin cap insa ca Securitatea trebuie sa aiba specialisti grafologi care sa poata spune cu precizie daca scrisul de pe afise seamana cu cel din declaratia data de mine in fata ofiterilor, chiar si in situatia in care scrisul a fost modificat. In acest caz, erau “sanse” mari ca ofiterii sa trimita din nou dupa mine. Insa peste cat timp?

Cand m-am intors acasa, Mariana dormea in continuare, asa cum o lasasem la plecarea spre sediul Militiei. Zgomotul pe care l-am facut la intoarcere a trezit-o, asa ca a inceput sa-mi puna intrebari despre absenta mea. I-am relatat vizita la Securi­tate si am rugat-o sa mearga acasa la parin­tii ei. Ma gandeam ca, in caz ca vor veni din nou, ar fi bine sa nu o gaseasca la mine. Nu stiu exact de ce a refuzat, dar acest lucru ma punea in situatia de a nu putea intreprinde nimic. As fi putut sa plec din Lupeni, sa ma intorc la mine in Vrancea sau sa incerc din nou sa trec frontiera. Toate ideile care imi treceau prin cap se blocau de prezenta Marianei in apartament si de refuzul ei de a se intoarce acasa. Orice initiativa as fi luat in acel moment presu­punea un anumit risc si nu doream sa o implic si pe ea.

Obosit, atat fizic, dar mai ales emotional, mi-am petrecut dupa-amiaza lenevind in pat, incapabil sa iau vreo decizie. Parca asteptam ca ceva sa se intample. Iar acel ceva s-a intamplat la ora 5 dupa-amiaza. Era in seara zilei de 24 octombrie 1989.

Am auzit usa de la intrarea in casa deschizandu-se si imediat, pe scara care du­cea la mansarda in care locuiam, a ince­put sa urce, ca un tren zgomotos nava­lind intr-o gara pustie, un grup numeros de oa­meni. Nu vedeam nimic, ci doar auzeam zgomotele care urcau amenintator catre usa mea. Apoi au rasunat batai puternice in usa, urma­te imediat de incercarea de a se intra in incapere. Eram in pat, intinsi amandoi sub o patura obosita – din acelea albastre care se gaseau in comertul socia­list -, nemis­cati, prefacandu-ne ca dormim, desi zgomotul pe care acei oameni il faceau la usa ar fi putut sa trezeasca si un urs din hibernare. Imi era frica. Stiam ca, daca nu voi deschide, vor sparge usa si vor nava­li peste noi. Cu toate astea, speram cumva ca, in lipsa unei reactii din partea noastra, sa plece.

Intr-un tarziu, am coborat din pat si m-am dus sa deschid, frecandu-ma puternic la ochi, de parca ma trezisem din cel mai adanc somn posibil. Prin fata mea, prin usa data puternic la perete, au navalit in inca­pere nu mai putin de 5 haidmaci. Unul dintre ei, colonelul Stoica, seful Militiei din Lupeni, singurul pe care l-am recunoscut din grup, mi-a fluturat pe sub nas un document despre care mi-a spus ca este un mandat de perchezitie. Nu m-am uitat pe acea hartie si nu am avut nicio reactie fata de prezenta lor in locuinta mea. In acel moment, am realizat ca joaca se sfarsise.

Au inceput sa cotrobaie peste tot, fara sa-mi spuna ce anume cauta, fara sa ma acuze sau macar sa ma intrebe ceva. Cau­tau in liniste, de parca asta faceau de o viata intreaga, iar eu ma uitam la ei cu acea nepasare a omului care isi incheiase toate socotelile cu libertatea. Cautau prin teancurile de hartii, prin numeroasele do­sare care fusesera frumos randuite cu 5 zile inainte, cand am luat drumul Timisoarei.

La un moment dat, unul dintre ei s-a oprit din cautat si a facut un semn catre ceilalti. Gasise un petec de hartie pe care acum li-l arata si lor. Deodata, mi l-a intins si m-a intrebat daca imi apartine. Era una dintre ciornele pe care exersasem diferitele sloganuri scrise pe afise cu o saptamana in urma. Dintr-o neglijenta, acea hartie rama­sese ratacita prin dosarele care conti­neau conspecte la literatura, rezolvari de exercitii de gramatica sau timide si lipsite de talent incercari lite­rare.

In acel moment mi-au cerut sa ma imbrac si sa merg cu ei. Imi amintesc cu precizie ce haine am pus pe mine, fiindca acelea aveau sa fie singurele mele haine pentru o buna bucata de timp de atunci inainte: o pereche de blugi albastri, o camasa si un pulovar de culoare albastru inchis, peste care am pus la repezeala o geaca din imitatie de piele neagra. In picioare aveam o pereche de “adidasi”. Pentru ca se afla in incapere, Marianei i s-a cerut sa ne insoteasca.

Am mers pe jos pana la sediul Mili­tiei, care se afla la mai putin de 5 minute distanta. Eram flancat de doi barbati, in timp ce colonelul Stoica mergea in fata noastra. Ceilalti doi ne urmau indeaproape. Mergeam alaturi de Mariana, tinand-o strans de mana si nestiind ce sa-i spun. Spre deosebire de situatia de la frontiera, pentru ceea ce ni se intampla acum nu aveam niciun plan.

Odata ajunsi in curtea Militiei, am fost urcati la acelasi etaj unde fusesem adus cu 5 ore mai devreme. Timpul scurs fuse­se, se pare, suficient pentru ca Securitatea sa realizeze expertiza grafologica de care ma temeam (vezi foto).

Am vazut-o pentru ultima data pe Mariana din varful scarilor, cand am intors capul ca sa-i fac un semn de incurajare. De atunci, pentru un timp care nu se poate masura cu nicio unitate de masu­ra cu care suntem obisnuiti, Mariana a incetat sa mai existe fizic pentru mine. Am fost bagat intr-un alt birou decat cel in care fusesem. De data aceasta, incaperea era goala; insa unul dintre cei care venise sa ma ia de acasa s-a asezat la una dintre mese, semn ca aceea era camera lui de lucru.

Nu-mi mai amintesc randuiala anchetelor care au urmat. Realizam insa ca, la 5 zile de la difuzarea afiselor, dupa trei zile de arest la frontiera, dupa nesfarsite emotii si temeri, eram arestat. Eram in fata lor, cu un teanc de coli de scris, gata sa raspund la cele mai banale si mai lipsite de sens intrebari. Parca totul fusese planuit de Securitate: sa ma lase sa ma joc de-a fuga din tara, de-a datul declaratiei despre inginerul Moldo­van, pentru ca emotiile si oboseala sa ma goleasca de cea mai marunta dorinta de aparare. Din momentul in care am fost arestat si mi s-au adus la cunostinta acuzatiile, pentru mine totul s-a terminat.

“Propaganda si actiuni impotriva oranduirii socialiste” (art. 166, alin. 2 Cod Penal), cu o condamnare intre 5 si 15 ani. Aveam 27 de ani abia impliniti de ziua pompierilor. Realizam dintr-o data ca visul meu de a face Litere si de a deveni scriitor disparuse in neant. Fara asta nu mai insemnam nimic. Pe vremea lui Ceausescu, fa­cultatea era aproape singurul vis pe care o persoana obisnuita si-l putea permite. Ce puteai sa-ti doresti altceva, in afara poate de fuga in Occident? Sa te casatoresti si sa stai 5-10 ani cu parintii, pana ce statul se indura sa-ti dea un apartament in cel mai nenorocit colt al orasului? Sa aduni ban cu ban, ca sa-ti poti cumpara un televizor alb-negru, Sirius sau Modern? Sa depui 5.000 de lei la CEC pentru a te inscrie in programul national de achizitie a unei Dacii 1310, care se strica oricum pe drumul de la Pitesti pana acasa? Ce Dumnezeu puteai sa visezi in acea lume plina de cosmaruri?

Anchetele au inceput aproape imediat ce am fost introdus in sediul Securitatii din Lupeni. Amintirile pe care le am sunt confuze. Nu stiu cine a fost primul ofiter care mi-a pus pixul in mana si mi-a cerut sa scriu. Oricum, nu cred ca are vreo importanta. Imi amintesc insa foarte bine atitu­dinea securistilor care se succedau in a-mi pune intrebari si a-mi cere sa astern pe hartie intamplarile pe care le relatam prin viu grai mai intai. Imi amintesc mai ales de colonelul Popescu, un securist nenorocit cu ochelari, venit de la Securitatea din Petro­sani special pentru mine. Mi-l amintesc fiindca el a fost unul dintre cei mai duri si mai violenti dintre anchetatorii cu care am avut de-a face.

La Lupeni am stat in total vreo 6 ore. Pana pe la 1 noaptea. La inceput, am recu­noscut ca am facut manifestele, dar am afirmat ca eu le-am scris pe toate, inclusiv pe cele scrise de Mariana. Cand m-au intre­bat de ce sunt doua scrisuri diferite, le-am spus ca am vrut sa para ca suntem mai multi. Din acelasi motiv, unele afise erau semnate cu “Sindicatul Libertatea”. Eu nu stiam atunci, dar in acelasi timp cu mine, intr-o alta incapere, Mariana recu­nos­tea ca ea facuse 4 dintre afise. Am aflat asta cand unul dintre securisti a venit si mi-a spus ca trebuie sa luam totul de la capat, fiindca nu am fost sincer cu ei. “Cine a scris celelalte afise? Haide, spune adeva­rul, ca prietena ta a recunoscut.” Atunci o luam de la capat, dar eram avertizat din nou ca trebuie sa fiu sincer si sa spun totul.

Intr-a doua declaratie, am spus ca Mariana a scris, dar la insistentele mele si dupa ce i-am dictat ce sa scrie: “Ea nu gandeste asa cum scrie acolo.” “Dar tu de ce gandesti?”, a venit replica rapid. “Am ascultat Europa Libera”, am dat eu vina pe Radio Europa Libera, care, fiind in Germania, nu putea fi arestat.

Europa Libera m-a facut sa iau prima bataie din timpul anchetelor de la Securi­tate. Colonelul Popescu dorea ca eu sa scriu in declaratie ca ascultam “in mod frecvent” Europa Libera. Eu insistam ca ascultam “doar din cand in cand”. Un potop de palme si de injuraturi s-a pravalit atunci peste mine. “Sa nu-l invat eu pe el limba romana, ca el are doua fiice la facultate, iar eu nici macar nu am reusit sa intru”. Pana la urma, am scris cum dorea el. Cel mai destept cedeaza mereu. Mai ales cand prostul da cu pumnul.

Dupa doua-trei ore de ancheta, unul dintre securisti ma intreaba unde am fost in ultimele zile. Pana in acel moment nu se pomenise nimic de arestul nostru de la frontiera. Nu stiam daca au aflat sau nu. Le-am spus ca am fost plecat la Focsani. Mi-au atras atentia din nou ca trebuie sa fiu sincer, ca “ei stiu totul”. “Trebuie sa le spun despre frontiera”. O luam de la capat.

Pana pe la unu noaptea, am vorbit si am scris in permanenta. Cand unul dintre ei obosea, iesea din birou, pentru ca altul, odihnit, sa-i ia locul si sa reluam povestea de la inceput. In pauze, comparau declara­tiile mele cu cele date de Mariana si, cand reveneau, imi puneau intrebari suplimentare. Ma puneau sa povestesc de doua-trei ori aceeasi intamplare, ca sa vada daca spun de fiecare data acelasi lucru. I-am intrebat de cateva ori daca Mariana este in continuare arestata. Mi-au raspuns de fie­care data ca i-au dat drumul, fiindca si-au dat seama ca eu sunt singurul vinovat.