In luna martie, poetul GF si-a serbat rotunda varsta de 71 de primaveri in plina forma. Nici macar un picior nu l-a durut! Am informatia dintr-un mesaj venit pe email. Citindu-i-l Cristinei, Sorin si-a amintit ca, in urma cu vreo doi ani, la o lansare de carte de la Casa romana, pe poet il durea unul “de-nnebunea”. “Care?” – s-a interesat atunci epigramistul TG. “Dreptul”, i-a spus poetul. TG si-a exprimat compasiunea ca intre scriitori: “Pai, e foarte grav. Cu ce mai scrii acum?”
Despre TG se stie ca nu se exprima intotdeauna la fel de laconic. Cel putin nu in vorbe. N-am avut ocazia sa ma conving singura, pentru ca de vreun an, de cand am patruns eu in viata literara a comunitatii, TG a devenit o prezenta rara la “evenimente”. Dar Cristina nu uita de o sedinta a cenaclului Candela, disparut acum, cand TG a pus la grea incercare audienta printr-o cuvantare de peste o jumatate de ceas . Dupa, Cristina i-a spus lui Sorin, care avusese norocul sa absenteze: “Imi dadusera lacrimile. Credeam ca mor!”
UN ALT JURNAL
De la Montréal, vorbesc cu maica-mea la telefon, in Vinerea Mare. Dupa voce, pare abia sculata din somn. Ma asigura ca inca nu s-a bagat in pat. Daca-i adevarat, imi spun, inseamna ca nu se simte prea bine.
E singura in apartamentul ei de la Craiova. Tanara chiriasa care ocupa de ani buni fosta mea camera e plecata la tara, la parinti. Vecinii de etaj – tanara femeie care o viziteaza zilnic, sotul ei, un militar care-si doreste un al doilea stagiu in Afganistan ca sa mai taie din imprumutul luat de la banca, si baietelul lor de sase ani – sunt plecati tot la tara. Prietena ei, Dora, care in copilaria mea locuia in apartamentul ocupat acum de militar si care s-a mutat demult cu fata, ginerele si nepotul ei, nu e plecata din oras, dar a fost prea prinsa cu gatitul si curatenia ca sa mai aiba timp de vizite. Singura vizita pe care conteaza va fi a lui socru-meu, care a acceptat invitatia la masa de pranz de duminica. Dupa tonul retinut cu care ii spune numele, fara urma de ironie, deduc ca-i este recunoscatoare.
La biserica nu s-a dus inca si nu are in plan sa se duca, pentru ca nu se simte in stare sa faca singura tot drumul pana acolo, nici macar sprijinindu-se in baston. De putina vreme a gasit o femeie dispusa, contra unei mici sume de bani, s-o insoteasca in plimbarile zilnice prin parcul de langa bloc. Dar de sarbatori nu va fi disponibila. Din cate stiu eu, ar fi primul an in care maica-mea nu se duce nici la spovedanie, nici la impartasanie.
A facut cozonac, drob si ciorba din cap de miel. Mati, sora ei de la Constanta, cu care vorbeste zilnic la telefon, o invidiaza pentru capul de miel. Inseamna ca s-a simtit bine, imi spun, daca a facut atatea. Insa vrednicia asta explica si oboseala pe care i-o ghicesc in voce. Ii spun ca noi ne-am cumparat doi cozonaci de la magazinul Bucuresti. Isi aminteste de magazin.
O intreb daca a vopsit oua. “Sigur”, imi raspunde. Ii spun ca a vopsit si Cristina cateva, dar ca au iesit patate. “Asa se intampla uneori”, o consoleaza pe Cristina prin mine. Adaug: “Cineva i-a spus ca trebuia sa le spele cu dero, ca sa prinda bine vopseaua”. “In niciun caz!”, striga maica-mea, cu glas intinerit. “Deroul intra in oua! Se spala numai cu apa!” Vin cu precizari: “Pai cine i-a spus, o prietena de-a noastra, asa a facut, si ouale au iesit foarte frumoase!” Maica-mea exclama: “Vai de lume! Vai de capul meu!” Felul ei de-a spune ca intotdeauna se pierde ceva cand multe se castiga.
