Catuse si fotografii in pielea goala

Trecusera vreo opt ore de cand ma aflam pe arestul Securitatii din Lupeni, timp in care nu facusem altceva decat sa raspund la intrebari, sa dau declaratii si sa identific cu formula “Imi apartin” dife­ritele hartii pe care ofiterii le gasisera la mine acasa. La un moment dat mi-au pus in fata afisele pe care le lipisem pe vitri­nele unor cladiri publice din Lupeni cu 5 nopti inainte si mi-au cerut sa le identific cu aceeasi formula. Cand mi-au aratat schema cu locurile in care gasisera afi­sele, am realizat ca unul dintre ele le sca­pase. Era vorba de afisul lipit pe usa de la intrarea in singurul bloc turn din Lupeni, situat undeva pe bulevardul Tudor Vladimirescu, in zona cartierului Braia.

Nu mai stiam exact cate afise lipi­sem, dar numarandu-le pe cele gasite de ei si punandu-l la socoteala si pe cel de la blocul turn, mi-am dat seama ca in total au fost 9. Cum nici Mariana nu a stiut cate afise au fost in total, pe tot timpul anchetei care s-a continuat pana la elibe­rare s-a vorbit mereu de 8. Cel de-al 9-lea fusese luat probabil de vreun locatar al imobilului respectiv.

Era trecut de unu noaptea cand un ofiter de Securitate mi-a cerut sa-l urmez afara din biroul unde eram anchetat. Am crezut ca ma vor duce undeva sa dorm, starea mea de oboseala fiind mai mult decat evidenta. M-au urcat pe bancheta din spate a unei Dacii, unde am fost flancat imediat de doi ofiteri in civil. In fata era soferul, iar pe bancheta din dreapta fata s-a asezat o alta persoana. Autoturismul a iesit pe poarta Militiei si a luat-o in directia Minei Lupeni. Era, de fapt, drumul spre centrul vechi al orasului, un loc de unde se putea pleca fie catre Petrosani, fie catre centrul nou al Lupeniului.

Cateva minute mai tarziu, am inteles ca mergem catre Petrosani sau catre Vulcan, un oras aflat pe drumul dintre Lupeni si Petrosani. Cum nu prea vedeam de ce m-ar duce la Vulcan, am dedus ca destinatia va fi Petrosani. Este drept ca de la Petrosani se putea pleca in toate directiile din tara, la Deva, la Timisoara sau la Bucuresti, spre exemplu. Habar nu aveam unde voi ajunge. Eram oricum prea confuz si obosit pentru a manifesta interes fata de destinatia calatoriei noastre. Nu stiu de ce, dar mi se parea putin deplasat sa-i intreb pe securisti unde ma duc.

Cand am ajuns in fata sediului Militiei Petrosani, am realizat ca voi ramane aici cel putin peste noapte. Nu stiu daca asta era regula generala pentru toate orasele din tara, dar atat la Lupeni, cat si la Petrosani, Securitatea isi avea birourile in aceleasi cladiri cu Militia, la etajele superioare. Cu toate acestea, la Petrosani, primul drum l-am facut la subsolul cladirii, care avea cu totul doua sau trei etaje. Era de fapt arestul Militiei, locul in care erau “cazati” clientii militienilor pe perioada cercetarilor.

Nu am fost surprins cand mi s-au luat amprentele sau cand mi s-a facut o fisa de arest, in care s-au notat datele mele perso­nale. Unul din lucrurile care s-a petrecut acolo m-a surprins insa foarte tare, iar amintirea lui m-a urmarit multa vreme dupa aceea. La un moment dat, un militian in uniforma mi-a cerut sa ma asez langa un perete si mi-a facut fotografii fata si profil. Dupa asta, mi-a cerut sa ma dezbrac la pielea goala, m-a verificat sa vada daca nu ascund ceva in fund, punandu-ma sa ma aplec cu spatele la el, si, in mod cu totul surprinzator, mi-a facut apoi mai multe fotografii gol pusca.

Pe moment, surpriza a fost totala, ceea ce m-a facut sa ma supun fara vreo reactie. Cu timpul insa, am inceput sa cred ca am fost radiat. La vreo doi ani de la eliberare, pe neasteptate, am inceput sa scuip sange destul de abundent. Speriat, m-am dus imediat la urgenta, la un spital din Bucuresti, unde eram student la acea vreme. Nestiind ce am, de la urgenta m-au trimis la un spital de specialitate. Mi-au facut tot felul de analize si de ecografii, dar niciun medic nu a reusit sa-mi spuna care a fost cauza acelei hemoragii scurte, dar intense.

Abia dupa mai multi ani de la acel moment mi-am scos definitiv din cap gandul ca am fost radiat. Ma fotografiase­ra in pielea goala, cel mai probabil pentru a ma umili. Oricum, povestea cu hemoragia nu s-a mai repetat niciodata.

Dupa circa jumatate de ora de stat la subsol, m-au dus la ultimul etaj al cladirii, unde eram aproape convins ca voi fi lasat sa dorm. In loc de asta, am fost introdus intr-un birou foarte asemanator cu cel de la Lupeni. Am crezut atunci ca ancheta va continua cu ofiterii de la Securitatea din Petrosani. La inceput, chiar asa s-a intamplat, dar pentru scurt timp.

Pe la 3 dimineata, unul din ofiteri mi-a cerut sa il ajut sa introduca intr-un alt birou o canapea ce se afla pe hol. M-am bucurat crezand ca, in sfarsit, voi fi lasat sa dorm. Cand mi-a cerut sa ma intorc la masa de ancheta, am inteles ca patul improvizat nu era pentru mine. Am crezut mai intai ca era pentru unul dintre securisti, dar ulterior am inteles ca era, de fapt, pentru Mariana.

Desi imi tot repetasera ca Mariana a fost eliberata inca de la Lupeni, am inteles atunci ca si ea se afla in sediul Securitatii de la Petrosani. Cand l-am intrebat pe ofiter daca canapeaua era pentru Mariana, acesta s-a multumit sa se uite la mine cu subinteles. Asadar, Mariana suporta acelasi tratament si aceleasi anchete ca si mine. Ma simteam foarte vinovat si regretam enorm faptul ca, inconstient, o implicasem in aceasta poveste. Ma gandeam la parintii ei, care probabil aflasera ca fiica lor fusese arestata, si imi venea sa intru in pamant de rusine.

La putina vreme de la mutatul cana­pelei, ofiterul mi-a cerut sa-mi iau scaunul si sa il apropii de calorifer. Mi-a cerut apoi sa ma asez si mi-a legat bratul drept, cu catuse, de teava de alimentare a caloriferului, dupa care a iesit din incapere. Timp de 2-3 ore, m-am chinuit sa adorm cu capul pe calorifer. Fiind doar sfarsitul lunii octom­brie, nu dadusera inca drumul la caldura si, prin urmare, am petrecut toata noaptea incercand sa gasesc o cale de a pacali duritatea si senzatia de rece a meta­lului. M-as fi intins direct pe jos, dar mana dreapta, legata de calorifer, statea suspen­data si ma impiedica sa ajung cu tot corpul pe pardoseala.

A doua zi, anchetele s-au reluat de la prima ora. Ofiterii de Securitate soseau, rand pe rand, in birou, unii doar sa ma vada, altii cu sarcina de a afla de la mine ceea ce cei dinaintea lor nu reusisera inca. In fapt, nu faceam decat sa repet la nesfarsit aceleasi lucruri. Cu mici diferente, fiindca incet-incet, povestea capata in greutate. Noi detalii ieseau la iveala pentru a completa scena, precum un puzzle la care tot adaugai noi elemente.

Veneau mereu cu cate ceva nou. Anchetandu-ne separat, reuseau foarte usor sa ne faca sa spunem lucruri despre care nu am fi dorit sa afle vreodata. Cele mai multe mi se pareau neimportante pentru mersul anchetei si, mai ales, implicau in mod inutil si alte persoane care ar fi putut sa aiba probleme ulterior.

Nu stiu cum de reu­seau sa afle lucruri despre care nu le vorbisem pana atunci: ce am facut cu busola si, mai ales, modul in care am procurat-o, drumul pe care il facusem la Timisoara cu cateva luni inainte de a incerca sa fug din tara, faptul ca imi vandu­sem o parte din lucrurile personale unor colegi de la Pompieri, modul in care am facut o harta artizanala cu zona de frontiera s.a.m.d. Cu timpul, am dedus ca majoritatea acestor informatii noi veneau de la Mariana.

Metodele lor erau foarte eficiente in a te face sa spui lucruri pe care nu doreai sa le spui. Mai intai ca anchetau separat. Din momentul arestarii, nu am putut sa intru in contact cu Mariana sub nicio forma. Nu puteam sti asadar ce o intreaba pe ea, ce amenintari sau promisiuni ii fac. Conditiile de arest erau penibile, iar anchetele interminabile te aduceau intr-o stare de oboseala si de stres care iti amortea orice instinct de aparare. Mai tarziu, spre finalul perioadei de arest, am aflat cate ceva despre modul in care se desfasura ancheta Marianei.

Securistii au abordat cu ea toate gamele de lucru, de la amenintari la promisiuni de eliberare. Nu stiu daca a fost batuta sau violata pe timpul arestului. Dupa elibe­rare, nu am discutat niciodata despre pe­- ri­oada de arest. Stiu insa ca, la Bucuresti, ofiterul care se ocupa de cazul ei, altul decat cel care se ocupa de mine, incerca sa o faca sa declare despre mine tot felul de aberatii, dintre care cea mai tare era aceea de spionaj in favoarea Frantei. Toate astea cu promisiunea ca, daca accepta sa colaboreze, va fi eliberata.

Am spus mai devreme stiu, dar, in realitate, ceea ce stiam avea drept sursa ceea ce imi spunea ofiterul care ma ancheta pe mine, capitanul Jurubita Gheorghe. Cata incredere puteam sa am in spusele lui? Niciuna. Cu toate acestea, atunci am crezut ca Mariana a acceptat sa colaboreze cu ei pentru a scapa de inchi­soare. Nu am fost suparat pe ea pentru acest lucru, fiindca eu chiar ma consi­deram vinovat de situatia in care ea ajunsese. Intelegeam foarte bine ca ei ii era si mai greu decat imi era mie. A fi a­restat, pentru o femeie trebuie sa fie mult mai greu de suportat decat pentru un barbat.

In afara de asta, in lunile in care meditasem la gandul de a face manifeste si de a fugi din tara, luasem, desigur, in calcul si posibilitatea de a fi arestat. Prin urmare, eram cat de cat obisnuit cu acest gand. Pentru ea, lucrurile s-au petrecut insa foarte repede. La fuga din tara a avut timp sa se gandeasca vreo 2-3 saptamani, dar povestea cu manifestele a fost o surpriza totala, la care nu avusese niciun moment sa reflecteze. Eram, asadar, responsabil de ceea ce i se intamplase. In afara de asta, relatia noastra nu dura decat de vreo jumatate de an. Nu avusese timp sa se sudeze si nici nu avea cum, de vreme ce eu planuiam sa plec la Bucuresti, la fa­cultate, iar ea urma sa ramana in Lupeni.

Intelegeam toate lucrurile astea si, cum spuneam, nu-i purtam pica pentru ceea ce intelegeam eu atunci ca se intampla cu ea. In realitate, nu am aflat niciodata ce s-a intamplat cu adevarat pe timpul arestului. La urma urmei, unele dintre informatiile noi pe care ofiterii mi le prezentau aproape in fiecare zi in prima perioada de ancheta puteau sa aiba alta sursa decat Mariana. Unele, este drept, nu puteau sa vina decat de la ea. Spre exemplu, faptul ca, odata ajuns in Franta, aveam de gand sa scriu o carte despre conditiile de viata din Romania nu era cunoscut decat de ea. De altfel, cred ca de aici i-a venit anchetatorului ei ideea sa-mi puna in carca actiuni de spionaj in favoa­rea Frantei. Vezi Doamne, spionasem cum romanii nu aveau ce pune pe masa, cum stateau la cozi interminabile pentru un kilogram de carne sau cum se “topeau” de frig iarna de iarna in apartamentele din beton, pline de igrasie si de mucegai ale Epocii de Aur. Asta da spionaj!

Cu toate acestea, incepusem sa iau distanta fata de Mariana inca din primele saptamani de ancheta. Din punct de vedere afectiv, desigur. Cand am iesit din arest, doua luni mai tarziu, eram aproape ca doi straini, macinati de indoieli, epuizati de stresul, de foamea si de frigul pe care le indurasem, dar mai ales incovoiati de perspectiva de a sta 9-10 ani dupa gratii.

Dar am luat-o la vale cu povestea. Eram inca la Petrosani, unde, pana la urma, nu am stat decat trei zile. Trei zile in care ziua dadeam declaratii non-stop, primeam vizite “inalte”, iar noaptea inghetam legat de calorifer, incercand sa fur macar cateva clipe de somn. Cand spun ca primeam vizite inalte, ma refer la inalti oficiali comunisti locali care veneau sa ne vada: prim-secretarul de partid al judetului Hunedoara, Ion Popa, dar si altii care aflasera de arestarea “infractorilor periculosi” care pregateau o revolta in Valea Jiului. Ultimul care a venit sa ne vada a fost un ofiter de Securitate de la Bucuresti, de la Directia Securitatii Statului, capitanul Jurubita Gheorghe. Acesta avea sa preia ancheta, fiindca securistii din Valea Jiului pareau incapabili sa rezolve “marele” caz anticomunist despre care se aflase pana la Bucuresti.