Pe unde ne poarta metroul (7): Cartier

Nimic nu este mai banal intr-un oras mare cum este Montréalul decat o calatorie cu metroul. Stim pe de rost, ca pe o poezie, numele si succesiunea statiilor. Dar stim oare si ce inseamna ele, ce evoca si ce loc ocupa in imaginarul si in istoria Montréalului, Québecului si Canadei? Pe parcursul mai multor numere, va vom infatisa, pe scurt, “povestea” acestor nume.
Cartier
Statia de metrou Cartier, inaugurata in 2007, nu pastreaza, asa cum s-ar putea crede, memoria exploratorului Jacques Cartier (1491-1557) despre care am scris cu alt prilej (Podurile din Montréal, ianuarie 2008), ci evoca personalitatea unui personaj istoric omonim, Sir George-Étienne Cartier, baronet si cavaler al ordinului britanic Sf. Mihai si Sf. Gheorghe (St. Michael and St. George).

S-a nascut la 6 septembrie 1814 la Saint-Antoine-sur-Richelieu (Québec), ca al saptelea copil dintre cei opt ai unui cuplu instarit, Jacques Cartier si Marguerite Paradis.

Nu exista o legatura de rudenie directa cu Jacques Cartier, “descoperitorul” Canadei, – care nu a avut copii – dar in familia lui George-Étienne circula o legenda precum ca stramosul cel mai indepartat al familiei ar fi un frate mai tanar al exploratorului. Oricum ar fi, tatal lui George-Étienne se chema Jacques, bunicul, Jacques si strabu­nicul, tot… Jacques. Acesta din urma se stabilea in Nouvelle-France in 1734, venind din Angers, o localitate din Franta, aflata la aproximativ 300 de km de Saint-Malo, locul de origine al lui Jacques Cartier exploratorul.

George-Étienne a primit primele rudimente de instructie scolara in familie si apoi, intre 1824 si 1831, a urmat studii secundare la Colegiul ordinului Sulpicienilor din Montréal. S-a indreptat catre o cariera de avocat, studiind dreptul potrivit canoanelor vremii in cadrul unui birou de avocatura condus de Édouard-Étienne Rodier, din Montréal si, din 1835, a inceput sa practice el insusi avocatura.

Inca din timpul studiilor sale juridice, George-Étienne Cartier a inceput sa se implice in viata politica. In 1834, s-a numarat printre fondatorii Societatii Saint-Jean Baptiste pentru care a compus un poem celebru in epoca, pus mai tarziu pe note de Jean-Baptiste Labelle, O Canada, mon pays, mon amour! (A nu se confunda cu imnul national O Canada, aparut in 1880).

Mare admirator al lui Louis-Joseph Papineau, liderul Partidului Patriotilor, George-Étienne Cartier a participat la revolta antiengleza din 1837. Infrangerea Patriotilor, urmata de represiune si de exilarea lui Papineau, l-a obligat si pe el sa se exileze in Vermont. Dar nu pentru mult timp. In 1838, era iertat si se intorcea la Montréal, unde-si relua profesia de avocat.

Tanarul nu era insa atras de o viata comoda si de rutina, asa incat a abandonat avocatura in 1848 spre a se consacra in intregime politicii. A devenit membru al Adunarii Le­-gis­lative a Provinciei Canada (nume sub care, din 1840, erau cuprinse o parte din provinciile Québec si Ontario de astazi) si apoi, concomitent, si al Adunarii legislative a Québecului.

Ca membru al celor doua adunari legis­lative, Geor­ge-Étienne Cartier s-a aflat la origi­nea unor legi si reforme care au contribuit la moderni­zarea Québecului si a Cana­dei, ca de exemplu abando­narea sistemului seniorial semi­-feudal si introducerea in Québec a Codului civil, inspirat din Codul lui Napoleon .

Impreuna cu alti lideri politici ai vremii (John A. McDonald, George Brown etc.) el a avut un rol fundamental si la crearea Confedera­tiei canadiene, in 1867, ce a inlocuit vechea Pro­vincie a Canadei. Pentru George-Étienne Cartier, noua entitate politica – din care faceau parte Québec, Ontario, Nova Scotia si New Bruns­wick – trebuia sa conduca la o mai mare stabi­litate politica si sa asigure independenta Ca­na­dei in raport cu Statele Unite, devenite puternice si amenin­ta­toare. Tot el a fost cel care a negociat intrarea peste cativa ani in Confederatie si a altor colonii engleze, Manitoba si British Columbia.

In guvernul federal instituit in 1867, George-Étienne Cartier era ministrul Militiei si al Apara­rii, dar exercita practic o influenta egala cu cea a primului ministru, John A. McDonald. Tot acum a fost primit in ordinul Sf. Mihail si Sf. Gheorghe, iar numelui sau i s-a adaugat apelativul Sir.

Se afla in culmea carierei politice, era celebru si aclamat ca unul dintre parintii Confede­ra­tiei cand s-a imbol­navit grav, in 1871, de o nefrita. A plecat in Anglia pentru tratament, dar boala s-a dovedit incurabila. A murit in 1873, la 58 de ani. Trupul i-a fost adus in Québec si a fost inmormantat cu onoruri publice in cimitirul Côte-des-Neiges din Montréal.