“Blocul nostru parca-i un zoo!” a strigat Sorin de pe podeaua din bucatarie, unde, inarmat cu un cablu cu manivela, incerca sa desfunde chiuveta. Urmarea a fost ca, in cateva secunde, Cristina a navalit in balcon si m-a luat cu forta in casa.
Si ce mare lucru se intamplase? Il latrasem si eu putin pe Napoleon. Bot-turtit tocmai trecuse pe strada, in stilul lui caracteristic. Cu ochii iesiti din orbite si gafaind ca o locomotiva, urmat de femeia din Saskatchewan, agatata cu doua maini de lesa si mult aplecata pe spate.
Dar am fost victima unui context defavorabil. Inaintea mea, pentru un bun sfert de ceas, latrasera in duet Lucie, de la etajul 1, si Puci, de la parter. Inteleg ca latratul meu a pus capacul.
Asa ca acum nu-mi mai ramane decat sa ma joc putin cu laptopul.
***
Cristina Montescu, la sedinta cenaclului Eminescu din 15 aprilie: “Eu am ales sa scriu in limba franceza pentru ca astfel pot sa spun lucruri pe care nu as indrazni sa le spun in limba romana.”
Onest, probabil, iar pentru un scriitor, original. M-am saturat sa tot aud repetata de diversi condeieri, insa ca si cum ar fi a lor, explicatia lui Cioran, conform careia utilizarea limbii franceze, cu al ei plus de rigoare fata de romana, impune un travaliu suplimentar, benefic produsului literar. In gura sau sub pana imitatorilor, explicatia cioraniana suna a sclifoseala.
Cat priveste indrazneala sporita a exprimarii intr-o alta limba decat cea materna, este o stare de spirit incercata de multi. Simtim mai greu ofensivitatea cuvintelor “tari” in limbi straine, mai ales la inceputul “imersiei lingvistice”. Riscul e sa fim interpelati de un interlocutor “localnic” cu replica lui Austin Powers, din episodul cu gemenele japoneze: “Cu gura asta iti saruti mamica?”
La cenaclu, Cristina a citit poezii dintr-un volum in manuscris. Poezii pe tema cautarii propriei identitati, de femeie si scriitor. Cuvintele, putine, au trecut prin aerul salii ca gloantele trasoare, convingandu-si instantaneu ascultatorii ca aduc cu ele o marturisire de maxima sinceritate. Indrazneala a existat, dar una pe care ar fi suportat-o fara probleme si limba romana.
Un domn care, mai tarziu, a impartit cu generozitate exemplare ale unei carti de vizita de consilier financiar, a afirmat ca versurile auzite l-au dus cu gandul la poetul lui preferat, Toparceanu. Dupa parerea mea, intre poezia Cristinei si poezia lui Toparceanu singura legatura este apartenenta la acelasi gen literar. Insa sunt cu totul de acord cu lauda ascunsa in afirmatia criticului de ocazie. Am asistat, probabil, la depunerea unei candidaturi valabile la titlul neoficial de poet laureat al comunitatii romane din Montreal, pentru anii care vin.
Am mai retinut ceva din cele spuse de Cristina. Ea scrie cu gandul la judecata critica de care vor beneficia poeziile ei peste 30 de ani. Iata un poet care are rabdare, mi-am zis. In sapte ani, si-a vazut editate doar doua volume: “Larmes cadenassées” (l’Harmattan, Paris, 2003) si “Tristesse à chien mauve” (Écrits des Forges, Trois-Rivières, 2009). Poetii nerabdatori ai comunitatii ar face bine sa ia exemplu. Pentru ca, dupa cum zicea Confuzius, “se amageste cel care simte nevoia sa scoata 14 volume in 4 ani”.
Pentru ca tot am vorbit atata de poezie, sa nu inchei inainte de a raspandi o veste sosita recent prin e-mail. Presedintele PAS-ului (pentru uituci: Prima Asociatie de Scriitori) a participat la Festivalul de poezie Toyota, din Israel. Sau era vorba de Festivalul Nissan, din Fasia Gaza? In fine, ceea ce conteaza este ca poetul s-a intors la Montréal nevatamat.